„Cetăţeni, Cetăţene! Victoriile eroicei Armate Roşii eliberatoare au făcut posibil ca în ziua de 23 August 1944 poporul român să se ridice împotriva dictaturii antonesciene. […] Dar lupta nu s-a sfârşit la 23 August. Clicile reacţionare care reprezentau Maniu şi Brătianu în guvernele dintre 23 August şi 6 Martie au căutat să menţină fascismul la putere, au împiedicat Unirea Ardealului cu România şi au tras în popor când acesta îşi cerea drepturile”. Nu numai textele de propagandă ale Blocului Partidelor Democrate au fost agresive. Au fost locuri în ţară în care bătăuşi – plătiţi sau din convingere – au atacat în repetate rânduri delegaţii sau votanţii partidelor tradiţionale. Iată două mărturii impresionante din Piteşti:
Fototeca online a comunismului românesc, cota 63/1944
Ioan Dumitru, ofiţer, membru PNŢ din 1945, a fost delegat la o secţie de vot din Piteşti.
„Noi propagandă n-am făcut propriu-zis, o propagandă cum au făcut ăsta, BPD-ul, Blocul Partidelor Democrate – aşa erau comuniştii, sub denumirea asta. Şi Partidul Popular. Era un medic de-aici, de la Piteşti, care era preşedinte şi a fost şi preşedintele secţiei unde am luat eu parte [la vot]. Dom’le, ca să spun precis… […] Noi, tineretul, aveam sigle din alea făcute din tablă sau de carton şi mergeam cu o pensulă şi cu… păcură. Şi ne duceam şi puneam pe case, pe garduri [sigla vopsită cu păcură]. Numai atât, asta era singura noastră propagandă. Dar băieţii, săracii, erau şi bătuţi, pe unde eram prinşi eram bătuţi, eram nenorociţi. Nu te lăsa să faci nici un fel de propagandă. Nu mai era propaganda verbală, noi n-am făcut propagandă verbală.
Nu era Securitatea atunci, era Poliţia. Era Poliţia, erau grupe de utecişti, tineri comunişti care vroiau să parvină. Omorau, dom’le! Omorau… Te prindeau, îi omorau. Pe unul l-au bătut, a rămas toată viaţa [infirm]… A murit, după vreo 10 ani, a murit, că-l durea, l-a durut capul până a murit. Unul, Cristescu, un prieten de-al nostru. L-au prins în târgul din vale, tot aşa, când mâzgălea cu astea… Asta a fost propaganda noastră. Şi ce-a fost la radio, când mai ţinea Maniu câte-o cuvântare. Faţă de ei [de comunişti], era propagandă 1 la 100. Atât era propaganda noastră, a ţărăniştilor, faţă de ei.
Cum făceau ei propagandă, BPD-ul?
În afară că îi obliga, se duceau din casă în casă şi-i spuneau: <Vedeţi-vă de treabă, noi… o să avem puterea, regele pleacă, noi o să punem mâna pe putere. Voi să vă vedeţi de treabă, ăsta e partidul de la putere, ruşii sunt cu noi, ruşii ne dau, ruşii ne fac, ruşii ne dreg…> Şi îi băga pe oameni în sperieţi! În special pe negustori.
Am luat parte la vot, la Secţia de votare nr. 1, aici era Şcoala primară nr. 1, era pe Pasaj, cum se numea atunci. Era profesorul Constantinescu director, un om de mare valoare. Şi acolo, noi am fost lăsaţi oarecum, la început… A început corect, la secţia mea a început corect. […]
Eram în comisia centrului de votare şi trebuia să iscălim proces verbal. Aşa… Au mers bine toate şi venea lumea, ce mai, au fost circa 80-85% din populaţie a venit la vot. Erau unii care spuneau: <Na, măi, comuniştilor!> şi arătau <Ochiul>, îl ştampilau în faţa lor şi: <Uite, să ştiţi că pe ţărănişti i-am votat, că ăştia ne scapă, nu voi care vreţi să ne luaţi totul>. În faţă le-o spunea, n-aveau [teamă]…
Şi, la sfârşit, la numărătoare… S-a terminat în jurul orei 8-8:30 sea
ra. N-au mai venit [la vot], în fine, mai venea câte unul-doi şi am decis să… Doctorul Nicoleşteanu era preşedintele secţiei de votare, care era şi preşedintele Partidului Popular, care era tot procomunist. Şi s-a făcut numărătoarea. Ca să spun aşa, un exemplu la sută. La 10 000 de voturi, de exemplu… Dar nu mai ţin minte cât era, dar vă spun ca să vedeţi procentajul. La 10 000 noi am avut 7 800, ţărăniştii, curat, cu <Ochiul>, 78%. BPD-ul a avut 8%, adică comuniştii puri, au avut 8%,. Pe urmă, Partidul Popular a avut 10%, chiar mai mult decât comuniştii, a avut Partidul Popular al lui doctor Nicoleşteanu, că el se înfoia: <Aţi văzut, mă?…>, în fine. Şi, până să atingă 28-22%, diverse partiduleţe care mai luau parte. În fine…
Şi pe la 9, 9 şi ceva, noi terminaserăm şi când să facem proces verbal vine un ţigan, un ţigan borţos, gras. Lucra la Fabrica Nichter de lângă gară. Mai înspre Prundu era o făbricuţă, Nichter, a unor ingineri nemţi. Şi ăsta lucra acolo şi era comunist din ăsta, înfocat. Şi îl aud vorbind aşa: <Doctore>, zice, <vrei să dai ţara pe mâna ăstora?>, când a văzut numărul de voturi…. <Ce, doctore, vrei să dai ţara pe mâna acestor nemernici, să distrugă ţara cum au distrus-o până acuma? Îi laşi în felul ăsta? Ia adu încoace hârtiile alea.” Şi-a pus… şi el a scris cu creionul şi pe urmă ăia au făcut [cu stiloul]… Că erau de la celelalte partide, eu şi cu liberalul Bulacu, doi inşi eram, era avocat, a murit săracul. El, din partea liberalilor şi eu din partea ţărăniştilor. […] Şi mă pomenesc că noi avem 20%, ţărăniştii, ai lui Brătianu, 4-5% şi 70 şi ceva la sută comuniştii! Şi a scris pe hârtie… Noi am stat şi ne-am uitat, am tăcut din gură, zic, să vedem ce-o ieşi.
Şi am vorbit cu Bulacu: <Bă, tu semnezi? Eu nu semnez>. <Nici eu nu semnez>. Şi ăsta, ţiganul, ne cheamă pe amândoi: <Ia veniţi, mă, încoace. Ia, semnaţi aici!> Când mă uit… <Dom’le, păi aşa-i realitatea? Domnu’ doctor ştie, e alături>. Zic: <Domnu’ doctor, cum este?> Zice: <Întrebaţi-l pe dânsul, eu nu mă mai bag. Dânsul e de la partid şi ştie ce să facă>. <Cum, dom’le doctor, dumneavoastră ca preşedinte de comisie, cum vedeţi situaţia în felul ăsta? E posibil, dom’le?!> Zice: <Bă, nu mai sta de vorbă mult, dacă vrei să te duci sănătos acasă, dacă vrei să trăieşti până mâine. Semnează şi pleacă!> <Nu semnez, dom’le.> <Nu semnezi, treaba ta. Hai, mă, că te semnez eu.> Şi m-a semnat el… El m-a semnat, în faţa mea! Şi pe Bulacu la fel, la PNL. M-am uitat… Zice: <Vedeţi-vă de treabă!> Am plecat.
Un prieten al meu care era locotenent, cu care fusesem pe front, […] mi-a spus: <Ce dracu’ ai făcut, mă, te iei cu ăştia? Ăştia te găuresc! Nici nu te duci acasă sănătos. Ai scăpat, dracu’, de pe front şi acuma vrei s-o întinzi? Vezi că-ţi dau un ostaş să te ducă până acasă>. Dom’le, burniţa o ploaie din aia mocănească şi, spre exerciţiu, erau numai trasoare. Trăgeau cu trasoare ca să înspăimânte populaţia! Aşa cred, că trăgeau cu trasoare şi cu pistoale-mitralieră, chiar pe dealul cimitirului.
Cine trăgea?
Nu se ştie… Nu ştiu cine trăgea, dar era zgomot. În fine… Vorbeam eu cu ostaşul şi ce-mi spune? Nu ştia c-am fost ofiţer, nici eu nu i-am spus ce sunt. <Ce părere ai, dom’le?> <Am văzut, dom’le. Şi domnul locotenent a spus să tăcem din gură, să ne vedem de treabă, că ăştia ne-ncalecă, ruşii. Ăsta-i partid sovietic, ne-a încălecat şi-am terminat problema>. […] Zic: <Măi, băiatule, să ţii şi tu minte, că eşti mai tânăr decât mine…>, eu aveam 25 de ani atunci, <să ţii şi tu minte că-n noaptea asta România şi-a pierdut libertatea. Din noaptea asta, România, poţi să-i zici oricum, dar România nu mai e Românie!>”
[Interviu de Remus Cârstea, 2001]
Gheorghe Ionescu (Zicu), era în 1946 student la Medicină în Timişoara, dar a venit acasă, la Piteşti, pentru vot.
„Cum a fost campania electorală în ‘46?
Sub o teroare permanentă! Ultimele două-trei luni toată populaţia a trăit sub teroare, pentru prima oară o teroare permanentă şi organizată de un guvern. Şi nu se putea face nimic, fiindcă, lucru ştiut, ruşii erau în ţară, deci ţara era ocupată. Şi pentru că vorbim de Piteşti, aici era o divizie… divizie sau unitate de tancuri. Pădurea de la Valea Ursului era înţesată de tancuri, care au stat până în ’58, când a dat Dumnezeu şi au plecat [ruşii]. Deci, nu se putea face nici o mişcare. Aici a fost şi sediul pentru o perioadă şi a Diviziei de trăgători <Horia, Cloşca şi Crişan>. Deci, lucrurile erau destul de grave…
Puteţi da detalii privind modul cum se făcea campania aceasta electorală?
Detalii… Dau câteva exemple. Nu ştiu exact când, cam în septembrie ´46, ţărăniştii, filiala PNŢ-ului din Argeş, au avut o adunare electorală care s-a ţinut la cinematograful Acvila, unde-i acuma BTT-ul sau ce-i acolo, pe Strada Mare. După ce-au ieşit de la cinematograf, membrii de partid au fost întâmpinaţi în Strada Mare de grupuri de muncitori bătăuşi, cu răngi, cu lanţuri, care veniseră – ulterior am aflat – veniseră în cursul nopţii de la Târgovişte, cu câteva camioane, i-au îmbarcat şi i-au adus aici, i-au aşteptat pe ţărănişti să iasă din cinematograf. Şi a fost o bătaie ca-n filme, în sensul că… cu răniţi şi cu morţi în plină stradă. Era într-o duminică… Printre victime a fost secretarul general al partidului pe ţară, Nicolae Penescu, care era de aici, din Argeş, de la Ciupa, căruia i-au rupt piciorul şi a stat, după ştiinţa mea, vreo cinci-şase luni în ghips. Iar printre morţi a fost juristul Mihai Gheorghe, de undeva dintr-o comună spre Curtea de Argeş, şi învăţătorul Tică Popescu, de la Costeşti. Pe Tică Popescu îl ştiu şi-l cunoşteam, fiindcă era tatăl unui coleg de-al meu de clasă de liceu. Pe Tică Popescu l-au omorât în stradă şi pe juristul de la Curtea de Argeş… s-a ascuns în Tribunal, unde-i Curtea de Apel acuma, când a văzut că e teroarea mare. Era duminică şi birourile erau închise, n-a avut unde să se ascundă şi a găsit o fereastră, s-a aruncat pe fereastră, prin spate. Bătăuşii, criminalii au intrat după el, l-au urmărit pe fereastră şi din fereastră au tras cu pistolul. Şi tocmai sărea gardul, că Curtea de Apel şi Primăria pe vremea aia aveau gard de ulucă. Şi când a sărit gardul, l-au tras şi la omorât acolo. Aşa… Ăsta e un episod.
Al doilea, era felul cum s-au desfăşurat alegeri în comuna noastră. Oarja, aşa scria atunci în geografie, era a doua comună ca mărime, ca populaţie din judeţ. Prima era Moţăceni, a doua Oarja. De ce spun asta, fiindcă era normal, şi aşa fusese în toate alegerile anterioare, să fie centru de votare, cel puţin unul. Ei, conducerea comunistă din Argeş, ştiind că la Oarja e un fief al ţărăniştilor, fiindcă acolo venea pe vremuri Armand Călinescu, aveau copii botezaţi, erau foarte populari şi Oarja, zic eu, că 90% erau cu ţărănişti. Şi atunci nu ne-au mai făcut centru de votare. S-a hotărât ca orjenii să vină să voteze la Piteşti, la 15 km, toată comuna, 2-3 000 de alegători. Şi unde, la Piteşti? Centrul în depou, deci între muncitorii, manipulanţii, îmbătaţii şi plătiţi să bată şi să terorizeze. Ei, totuşi, n-au prevăzut c-o să fie chiar aşa şi au venit cântând, călări, cu căruţe, cu trăsuri, pe jos, cu steaguri, să voteze. Au şi apucat unii să intre să voteze, dar între timp au ieşit muncitorii şi i-au luat la bătaie. Şi, practic, nu i-au mai lăsat să voteze. Ei nu s-au descurajat şi s-au încolonat frumos, paşnic, organizat, să vină la Prefectură – naivi, credeau că e ca înainte, să poţi să reclami cuiva! – să reclame că nu sunt lăsaţi să-şi exercite dreptul de vot. Câteva sute de bărbaţi au ajuns până la Statuia Independenţei, care atunci era la intersecţia Bulevardului cu [strada] Craiovei. Acolo au fost întâmpinaţi de poliţai şi i-au baricadat, nu i-au lăsat să ajungă la Prefectură cu jalba în proţap şi pe cei din primele rânduri i-au arestat. Nu ştiu exact câţi au arestat şi câţi au fost condamnaţi sau necondamnaţi, de au făcut puşcărie, dar unchiul meu, Frătică Stănciulescu, a făcut vreo patru-cinci ani puşcărie pe chestia asta!
… arestat de la acest miting…
Arestat de la acest miting şi până la urmă a stat la Aiud câţiva ani buni. Între timp, i-au confiscat moara, au venit nenorocirile celelalte, cu naţionalizări, cu exproprieri, cu… Cam aşa s-au desfăşurat atunci alegerile la noi şi nu numai în Argeş.”
[Interviu de Remus Cârstea, 2001]
