Maica Clara primise haina monahală în 1932, pe când avea 20 de ani. Fiind destoinică și cuminte, în 1938 fusese trimisă ca administrator la Nunțiatura Apostolică din București. Acolo se afla în 1950 când a fost arestată de autoritățile comuniste.

de Silvia Iliescu

În 1948 guvernul Petru Groza desființase Biserica Greco-Catolică, iar la 7 iulie 1950 rupsese relațiile diplomatice cu Vaticanul. Pentru că sprijinise financiar preoții greco-catolici și pentru că reprezenta Ambasada Sfântului Scaun de la Roma, Nunțiatura Apostolică de la Bucureşti trebuia compromisă, aşa încât comuniştii au folosit binecunoscutele metode staliniste ale acelor ani: arestări, procese politice înscenate, umilinţe, teroare.

Maica Clara a fost arestată pe 19 iulie 1950, împreună cu alți angajați ai Nunțiaturii, cu preoții și călugării de la Catedrala Sfântul Iosif, toți acuzați de „spionaj în favoarea Vaticanului”. A fost anchetată şi judecată în lotul „procesului Vaticanului” desfășurat în aprilie 1952 și condamnată la ani grei de închisoare. A cunoscut penitenciarele Jilava, Mislea, Văcăreşti, Miercurea Ciuc, lagărul de muncă de la Oradea. A fost eliberată în aprilie 1964, fiind unul dintre miile de deţinuţi politici graţiaţi, eliberaţi în valuri succesive în acel an. Maica Clara a stat doi ani la Urziceni, făcând parte din comunitatea greco-catolică de acolo, într-o casă folosită ca lăcaş de cult. A trăit apoi, în ultima parte a vieţii care îi mai rămăsese, la Mănăstirea Sfânta Agnes din Popeşti-Leordeni, judeţul Ilfov, singura mănăstire catolică din ţară care supravieţuise în timpul regimului comunist.

 

 „Nu puneți mâna pe noi!

„Întâi au pus mâna pe mine doi soldaţi, unul în stânga şi unul în dreapta, cu amândouă mâinile, aşa, prinse, de parcă aş fi fost nu ştiu ce om mare! Şi când au pus mâna pe mine şi mă strângeau ca să mă ducă jos, zic: <Nu puneţi mâna pe noi, că noi suntem fecioare, suntem consacrate lui Dumnezeu. Dacă vreţi să ne duceţi, noi nu fugim. Ne duceţi, dar nu puneţi mâna pe noi. N-a pus mâna bărbat pe noi!> Asta am spus. Şi au ţinut cont şi ne-au luat aşa, de haină, şi tot timpul cât am fost anchetate tot aşa ne-au ţinut, se vede că au spus la toţi. […] Mi s-a făcut rău atuncea, da, şi atuncea s-a întors înapoi tot convoiul pe hol. Pe bănci am stat până când mi-am revenit şi ne-au luat pe rând, pe rând, câte doi soldaţi. [Au zis că] vom fi arestate pentru 14 zile, […] dar din două săptămâni s-au făcut 14 ani!

Ne-au dus prima noapte acolo, la Securitate, imediat, ne-au dus întâi într-un birou, că n-aveam niciun act la noi, Securitatea avea biletele noastre. […] Am fost duse de aicea îmbrăcate în haine de maică. Sub haine [monahale] aveam haine civile, că noi bănuisem ce se întâmplă. Şi de-acolo am fost duse noaptea, în miezul nopţii, prin curte, am putut să văd aşa, într-o parte, că m-am putut uita puţin pe sub ochelari, prin partea de jos, am văzut că deja călugării toţi, că erau din Bucureşti, şi ei aveau mănăstirile în Bucureşti. […] Şi maicile, de la toate bisericile din Bucureşti au fost şi toate maicile, toţi arestaţi şi luați şi duşi în acea noapte.”

 

„S-a terminat cu mănăstirea, s-a terminat cu Nunțiatura!

„Vedeam cum mergem pe o scară în jos, se făcea tot mai rece, la un subsol, acolo, undeva. Acolo ne-au luat ochelarii şi ne-a primit un ofiţer. Era căldură mare în 19 iulie ’50 când ne-au arestat pe noi, căldură mare! El era într-un maiou şi erau trei soldaţi cu el, acolo. […] Puteţi să vă închipuiţi ce spaimă am avut atuncea, că… ce pot să facă ei, nu aşa?! Şi m-am oprit în faţa ofiţerului acela care era în civil, nu ştiam ce grad are – era unul gras, negricios la faţă – şi [mi-a zis] să mă dezbrac. <Cum să mă dezbrac?!… Nu pot să mă dezbrac faţă de bărbaţi!> Începe să înjure şi să ţipe cât putea: <S-a terminat cu mănăstirea, s-a terminat cu Nunţiatura, s-a terminat cu călugăria!…> şi că să mă dezbrac. Nu ştiu cât timp a ţipat acolo la mine, până când m-am decis să-mi iau voalul de pe cap. Atuncea aveam şi nişte scufiţe pe cap, una semnifica coroana de spini a lui Iisus, a doua însemna banda aceea cu care Iisus a fost legat după ce l-au biciuit, […] şi pe urmă scufiţa însemna năframa cu care a şters Veronica faţa lui Iisus pe Calea Crucii… Şi am luat fiecare bucăţică [jos] şi am rămas doar cu haina de maică; ţipa la mine şi tot înjura, cred că a durat cel puţin jumătate de oră până când m-am dezbrăcat şi nu puteam… În viaţa mea, nici surorile între noi nu ne-am dezbrăcat faţă de altcineva!

În fine, scot haina şi când am scos haina, a văzut că sunt îmbrăcată: <Eşti îmbrăcată!> – şi atunci m-am liniştit cumva, ştiţi. Şi soldatul, aşa, cu voce blândă, [zice]: <Veniţi să facem inventarul>. Parcă m-a uns la inimă, că a fost o voce de om. […] Şi mi-au pus iar ochelarii şi m-au dus iar în cameră, în celulă, la parter, acolo, la Securitate, pe Rahovei. […] Şi când m-au închis acolo, în uşă, în dosul patului, am îngenunchiat şi nu ştiam Te Deum pe dinafară şi am spus Magnificat, pe care a spus-o Maica Domnului când a venit îngerul, ca mulţumire lui Dumnezeu că am fost şi eu învrednicită să sufăr ca Hristos, arestat chiar noaptea şi aşa mai departe.

Şi când m-am sculat de la rugăciune, […] m-au dus cu ochelari negri, iarăşi, la anchetă. Şi-acuma era o cameră mare, enorm de mare şi era plină cu soldaţi, după mine erau circa 40-50 de soldaţi acolo…

Ce vă întrebau?

Mă întrebau ce a făcut nunţiul, ce a făcut locţiitorul nunţiului şi cum a fost cu ajutoarele catolice de la americani, aşa… nici nu mai ştiu ce m-au întrebat. A durat până la ora patru, la ora patru, deja, în iulie se luminează. […] Ancheta a durat două săptămâni; într-adevăr, după 14 zile ne-au dus la Securitate. Acuma, după două săptămâni pe mine mă duceau iarăşi înapoi, surorile au rămas la Jilava, toate surorile. Iarăşi înapoi, iarăşi, tot aşa, două săptămâni… şase săptămâni, şase luni, tot aşa m-au ţinut…”

„Despre bunul mers al necazurilor”

„Şase luni m-au ţinut mai mult cu asta: dacă trec la ortodoxie mă pune în libertate. Am spus: <Eu nu pot să fac acest lucru, pentru că m-am născut în această religie şi vreau să mor în această religie>. <Nu cu forţa, numai dacă vreţi, uitaţi: dezbrăcaţi haina călugărească şi vă lăsăm în libertate>. Zic: <Eu nu pot să dezbrac haina călugărească, pentru că noi am jurat, eu am jurat lui Dumnezeu credinţă pe veci, şi nu pot să renunţ>. <Nu, nu vă forţăm, numai dacă vreţi. Uitaţi, vă punem în libertate, vă lăsăm să staţi la Nunţiatură, puteţi să staţi în odaia dumneavoastră, să iscăliţi numai că primiţi un servici de la noi!> Zic: <Nu vreau să fiu un Iuda!> Ce servici puteam să semnez, decât să trădez Biserica!

Şi m-au ţinut acolo, la anchetă şi în tortură, m-au torturat odată… De mai multe ori am fost pălmuită, dar eu totdeauna mă rugam pentru cei care mă pălmuiau. Mă gândeam totdeauna la Iisus cum a fost chinuit şi tot a tăcut. […] Continuu m-a bătut anchetatotul meu, care era locotenent-major, şi un căpitan. […] Aicea era masa de anchetă, căpitanul era unul gras, roşu la faţă, înalt, unul drăguţ, anchetatotul era mai mărunţel. El stătea pe masă, eu stăteam pe masă în faţa lui, cu bocanci şi pe bocanci avea nişte fiare puse special pentru tortură, cu colţuri aicea, pe botul bocancului şi cu asta mă lovea la picior, mă lovea…

Ce trebuia să spuneţi?

Să spun tot ce [făcea] episcopul… şi aşa mai departe şi eu nu puteam să spun, nu, eram sub jurământ! Şi eu nu vroiam să bag pe nimeni la închisoare. Şi…<Ce a făcut nunţiul?… Ce a făcut?> El lucra în biroul lui, când venea episcopul era adevărat, [vorbeau] dar eu nu eram la şedinţă ca să ştiu ce. Referate se făceau pentru Roma, dar ce făceau despre bunul mers al Bisericii şi despre desfiinţare, trebuia să spună. Era adevărat că erau 12 episcopii aicea, şase greco-catolice, şase romano-catolice, şi când s-a desfiinţat Biserica, nu mai venea niciun referat la Roma. Şi… <Ce scria în referate?> <Despre bunul mers al necazurilor…> Cu altceva nu se ocupă Biserica, cu politica, ci se ocupa cu… bunul mers al Bisericii.

Şi cam câtă vreme aţi luat bătaie? 

Atâta bătaie, trei ore fără întrerupere… […] Anchetatotul mă bătea cu linia lungă, cu colţul, până când s-au umflat aşa palmele că plezneau. Cu bocancii la picioare… şi când nu mai puteam suporta loviturile în fluierele picioarelor, atuncea mă mai întorceam puţin şi el simţea că e moale, că nu bocănea – altfel făcea aşa: poc poc! – şi înjura atuncea . M-a lovit acela şi cu pumnii în spate şi aşa mai departe şi capul mi se umflase acuma că nu mai vedeam, de lovituri nu mai vedeam decât raze, că trei luni n-am văzut decât numai raze verzi şi albastre, nu mai vedeam bine cu ochii şi eram tare umflată şi o săptămână n-am putut să mă culc pe spate, că aşa mă dureau loviturile pe care mi le dădea. […] Pe 7 decembrie, nu uit ziua aceea, anchetatorul s-a dus să tragă perdeaua la ora zece. Atunci mi-a dat o lovitură aşa de puternică! Întâi, mi-a dat o lovitură la urechea stângă aşa de puternică, că a pocnit ceva şi am spus că nu mai aud cu urechea asta, a pocnit timpanul. Pe urmă mi-a dat o lovitură aşa de putenică aicea în piept, că a pocnit ceva aşa de tare, ca un balon când pocneşte – poc! a făcut – încât şi anchetatorul a spus: <Oho, tovarăşi!> Eu nu ştiam nimica, eu niciodată nu plângeam, nu ţipam, n-am ţipat, nu nimica, auzeam alături cum ţipau femeile pe care le tortura şi măicuţele celelalte… Am simţit când a pocnit acolo, că a pocnit ceva în piept, dar nu ştiam ce a pocnit şi simţeam sânge în gură. Atâta am spus şi atuncea anchetatorul, căpitanul acela a coborât de pe masă şi s-a dus afară. […] Şi atunci a chemat pe un soldat şi m-a trimis în cameră. Era 7 decembrie…

Acuma, aşteptam în  fiecare zi să mă tortureze, să vină să mă ia să mă tortureze până voi muri, că de fiecare dată când auzeam zgomotul lacătelor aşa îmi bătea inima, ştiţi! Dar ce a pleznit atuncea era inima! Asta s-a descoperit după şase luni, după ce m-a dus la Timişoara, tot pentru anchetele acelea, mă rog, ca să primesc un serviciu de la ei şi atunci am făcut acolo o criză de inimă, de anghină pectorală şi m-a dus la Sanatoriul Bega şi acolo mi-a făcut şi control cu aparat şi atunci au văzut că e inima pleznită; se vindecase, dar tot… a rămas ceva.”

[Interviu realizat de Mariana Conovici la Institutul „Sfânta Agnes”, 2003]