Istoriile unui grup, istoriile unei societăţi sunt alimentate de istorii individuale care, ca nişte şuvoaie tumultuoase de primăvară, se adună şi se despart pentru a se uni din nou. Curgerea lor este o privelişte interesantă. Observând-o, înţelegem mentalităţi, vedem fapte şi întâmplări, cunoaştem oamenii în trecerea lor prin această viaţă.
„Autenticul boier înseamnă un om afabil, conștient de valoarea lui și a familiei sale, care a avut șansa să primească foarte mult – în primul rând, o educație îngrijită – și, în momentul maturității, se simte dator să reverse cunoștințele și capacitatea lui spre binele societății.” Astfel definea istoricul Georgeta Penelea Filitti vechea elită a ţării. Definiţia s-a potrivit perfect chiar soţului ei, Manole Filitti, avocat, fiul istoricului şi diplomatului Ion C. Filitti.
Pe linie paternă, Manole Filitti (1911-1998) a avut strămoşi din Epir, Grecia. Primul despre care se cunoaşte a fost Dositei Filitti care a trăit în secolul al XVIII-lea, un călugăr foarte învăţat care, venind prin părţile noastre, a devenit episcop de Buzău şi apoi mitropolit al Ţării Româneşti. Dinspre partea femeiască a familiei, Manole Filitti a fost urmaş al dinastiilor Basarabilor şi Muşatinilor. Mama sa, Alexandra, era din familia Ghica, nepoata lui Gheorghe Cantacuzino, zis <Nababul>. Dar nu numai descendenţa dă nobleţe omului, ci şi atitudinea, stilul. Iar stilul lui Manole Filitti a fost acela al unui adevărat boier.
Lecţia de cuviinţă
„Când eram eu mititel, copil, tatăl meu era pe front sau era plecat în diferite misiuni. Mama mea era la ţară unde apăra nişte bunuri ale noastre care erau în Iaşi. Şi eu, împreună cu fraţii mei, – aveam o soră mai mare şi un frate mai mic – am locuit câţiva ani într-unul dintre imobilele anexe ale Palatului Cantacuzino. Şi acolo am făcut şi o şcoală, pentru că la Cantacuzino, tante Catrine, cum îi spuneam noi, naşa mea, a organizat [în timpul Primului Război] nişte cursuri la care [participau] toţi copiii ăştia adăpostiţi de ea – erau copiii Florescu, erau copiii Cantacuzino, erau copiii Greceanu cu care am rămas prieten până şi acuma. Şi eram acolo cu teta noastră care se ocupa de noi şi de sănătatea noastră. Şi din acel moment am două amintiri despre tatăl meu, foarte clare.
Una, când el s-a întors dintr-o permisie… Noi eram chinuiţi în fiecare dimineaţă, ni se dădea să mâncăm griş cu lapte, zis <griş cu lapte>, dar era mai mult griş cu apă şi erau întodeauna nişte cocoloaşe şi le înghiţeam greu şi era o suferinţă cumplită. Ei, apariţia asta a tatălui meu care a spus: <Gata! Luaţi grişul cu lapte…>, ne-a scutit de a mânca acel griş cu lapte şi asta a rămas în amintirea mea o mare victorie, o mare sărbătoare! Alta, tot de-atunci, când tatăl meu, venind acasă, m-a găsit cu nişte fluturi, înecându-i într-un canal. Asta mă învăţase să fac Ionel Ghica, faimosul aviator de mai târziu, care era un diavol şi ne punea… pe copiii ăştia mai mici, îi învăţa tot felul de drăcii. Şi tata mi-a spus: <Aşa ceva să nu te mai prind că faci! Tu nu te gândeşti…?!>, mă rog, lecţia de cuviinţă. Au trecut câteva zile, tata m-a găsit din nou asupra faptului. Şi zice: <Vino sus!> şi m-a luat şi mi-a tras o bătaie pe care iată, mi-o amintesc.
Am avut câţiva ani când am locuit cu toţii, s-a întors şi mama mea de la Iaşi şi am locuit cu toţii, într-o foarte frumoasă vilă la Şosea. Asta era vilă Ghiculească şi locuiam acolo, era tata, era mama, adică era o viaţă normală. Asta a durat numai câţiva ani. Totuşi, acolo era frumos, cu toată vila şi cu o grădină frumoasă.”
„Persoana tatălui m-a urmărit…”
„Eu, cum v-am spus, am făcut câteva clase primare la Cantacuzino, absolut particulare, pe urmă lucrurile începuseră să intre oarecum în normal şi am dat, tot particular, la Liceul Lazăr şi mai târziu, clasa I-a, a II-a, a III-a, tot particular le-am dat, la Liceul Lazăr. Şi de acolo am iarăşi o amintire foarte plăcută pentru mine, legată de tata. Eu, strunit de el, ajutat de el – eram pe vremea aia un elev eminent, numai [cu note] de 10 şi aşa mai departe – şi ajung la examenul de oral de istorie. Şi profesorul se uită în catalog, vede el, zice: <Ce-i cu tine?! Tu eşti copil-minune? Ia să te văd eu!> – era istoria antică. Şi începe să mă plimbe în toate părţile [materiei] şi eu răspundeam strălucit. Şi a început un murmur, aşa, în sală, că părinţii care asistau erau niţel… era exagerată treaba! Şi, la un moment dat s-a oprit, s-a sculat, a venit la mine şi zice: <Ascultă, puştiule! Să ţii minte toată viaţa ta că Niculescu Attila ţi-a dat 10!> Şi m-a felicitat, mi-a strâns mâna şi eu am ţâşnit în braţele tatei care asistase la examen, m-a ridicat în sus, m-a sărutat, ei, a fost un moment, aşa [deosebit]! Că el nu era un expansiv… deloc! Asta pe el l-a emoţionat şi l-a încâtat! […] Această fantomă, această persoană a tatălui meu m-a urmărit totdeauna sub foarte multe aspecte.
Pe urmă, părinţii mei s-au despărţit. Tata a fost ca întodeauna un mare senior, avea pământ agricol în judeţul Ialomiţa, o moşie, şi şi-a împărţit-o între copii şi a păstrat uzufructul. De fapt, nu şi-a păstrat nici uzufructul, deoarece mama mea era cea pasionată de agricultură – a fost un mare agricultor şi crescător de fel şi fel de vietăţi, până şi de cai – şi ea a administrat toată treaba asta şi-i dădea tatălui ce credea ea că poate să-i dea. El venea la noi la masă o dată pe săptămână şi toată treaba era fermecătoare, fiindcă el avea un şarm nemaipomenit! Prezida masa, cu mama, noi copiii eram trei, în jurul lui, deci avea un contact permanent cu noi. Dar nu era viaţa [de fiecare zi] lângă tata, ca să am amintiri lângă tata. În ideea asta, a amintirilor, aş vrea să cuprind şi ceea ce am agonisit după ce m-am despărţit de tata.”
În timpul stagiului de avocat…
„În momentul în care am terminat studiile, licenţa, aici, la Bucureşti, s-a pus problema ce fac. Şi fiindcă aveam foarte mulţi prieteni şi mama mea era foarte legată de familia Sturdza – aveau ei doi copii care erau de vârsta mea, doi băieţi, […] – şi m-am dus la Iaşi. Şi acolo aveau, în preajma Iaşului, la Popeşti şi la Păuşeşti, două grupuri de păduri care însumau 13 000 de hectare. Şi acolo se punea problema exploatării care însemna foarte mulţi muncitori forestieri, care tăiau, stivuiau, şi aşa… Totul trebuia cubat, măsurat, inventariat şi pe urmă transportat la gări, încărcat în vagoane, vândut, expediat… Cumpărătorii mari erau în Basarabia. Ei, acest negoţ se practica cu deosebire de evrei, evreii erau şi intermediari în Iaşi şi erau cumpărători în Basarabia – Bălţi, Tighina, Chişinău, mai ştiu eu ce… Şi, ca să evităm aceşti intermediari, ne-am sfătuit noi şi ne-am gândit şi eu am plecat într-o expediţie în Basarabia şi am cutreierat acele orăşele despre care v-am vorbit şi am fost primit acolo de aceşti cumpărători ai noştri, mă primeau cu samovar, cu toate că era în toiul verii, şi se bea în permanenţă ceai fierbinte. Făceam conversaţie cu ei, am antamat problemele… […]
Tot în perioada aceea am fost reprezentantul <Solagrei> în toată regiunea aia, pentru culturile de soia. Asta era o plantă pe care o introduceam, nouă, în exploatarea agricolă românească şi erau tentaţi ţăranii să o cultive, pentru că li se dădeau credite, li se dădeau seminţe, credite pe perioade, în funcţie de cum evolua producţia şi era o treabă foarte interesantă şi foarte vastă. Era şi judeţul Botoşani şi Dorohoi şi Iaşi şi eu făceam drumuri unde erau lanuri mari. Trebuia să fac rapoarte periodice la centru şi venea câte un agronom şi făcea inspecţie.
Tot în timpul ăsta, mi-am făcut stagiul de avocat, ceea ce a fost foarte interesant pentru că era o perioadă în care Baroul de Iaşi încă strălucea. Era, de exemplu, acolo Osvald Teodoreanu, tatăl băieţilor Păstorel şi Ionel – Păstorel nu a făcut avocatură, dar Ionel era în plină floare, era mare penalist […] – şi tatăl lor, Osvald ăsta, când venea la Barou toată lumea se aduna ciorchine în jurul lui, fiindcă era povestitor nemaipomenit! […] Ca activitate în Barou, am avut un maestru pe care l-am admirat foarte mult, Dumbravă îl chema, Costică Dumbravă. Era de o obrăznicie de multe ori exagerată, se lua la harţă cu colegii lui şi se lua la harţă şi cu instanţele de judecată. Am fost cu el în foarte multe procese, la Bacău, la Piatra Neamţ şi toate astea cam în interesele familiei Sturdza.”
De la Iaşi la Bucureşti
„În 1937, mi se pare, am plecat de la Iaşi. Luasem doctoratul şi am fost angajat la nou înfiinţatul Consiliu Superior Economic. Ăsta trebuia să dirijeze, să canalizeze toată activitatea economică a ţării. Consilierii erau toată floarea economiei şi finanţelor ţării noastre. De pildă, citez dintre ei, preşedinte era Costică Argetoianu, iar membri erau, de pildă, Ionel Bujoiu, care avea tot concernul Botoşani în spatele lui, [Ion] Gigurtu care avea tot grupul [Societăţii] <Mica>, bancheri, cum era [Constantin] Angelescu care fusese guvernator al Băncii Naţionale, Constantin Garofit care fusese de atâtea ori ministru al agriculturii, o serie întreagă de personalităţi. Şi, noroc cu activitatea noastră, a referenţilor, că eram oarecum pe specialităţi, norocul meu a fost că Bujoi m-a îndrăgit într-un fel şi după un timp… Eu făceam procesele verbale ale acestor şedinţe şi toate aceste procese verbale trebuiau să treacă din mână în mână la fiecare, să le semneze. Şi probabil că el m-a chemat, a stat de vorbă de câteva ori cu mine şi pe urmă m-a întrebat dacă nu vreau să lucrez ca secretar la una din societăţile astea ale lui şi bineînţeles că am fost bucuros să fac treaba asta. Şi acolo am venit în contact cu o serie întreagă de oameni.”
[Interviu de Virginia Călin, 1996]
