Nemuritorii XVI – Tutu Georgescu în România comunistă

de Silvia Iliescu

Florica Oroveanu (1912-2008) abia îşi încheiase studiile cu un bacalaureat la Paris şi se întorsese în ţară, atunci când s-a îndrăgostit pentru tot restul vieţii. Bărbatul care o fermecase cu povestirile şi carisma sa era George Georgescu, director muzical şi dirijor al Operei Române, dirijor al orchestrei Filarmonicii, foarte cunoscut în ţară şi în străinătate. La început a fost o iubire interzisă, pentru că mama nu a fost de acord, având în vedere diferenţa mare de vârstă dintre tânăra ei fiică şi maestru. Totuşi, preocupările comune, afinităţile şi nevoia reciprocă de tandreţe aveau să îi aducă pe cei doi îndrăgostiţi unul lângă altul. Până în 1944 au călătorit în SUA, Italia, Germania, Austria, unde celebrul dirijor avea concerte. Instaurarea guvernului Petru Groza martie 1945, cu Mihai Ralea în postul de ministru al Artelor, avea să le aducă soţilor Georgescu o mare dezamăgire, iar dirijorului George Georgescu prima lovitură în carieră.

„Tot îl mai iubesc!”

„După un an şi jumătate, mama îmi propune să merg la Paris şi eu spun <nu> – că pe vremea aia puteai să spui <nu> ca să mergi la Paris! <Atunci te duci la frate-tău la ţară!>, [fratele meu] care tocmai se căsătorise cu fata lui Argeotianu. <Mă duc, dar lasă că ţi-o fac eu, mamă!>… Telefonez maestrului şi îi spun: <Ascultă, dragă! Mama a plecat, vino la ţară a doua zi de Crăciun>. A fost confuzia în capul meu, că Ajunul e prima zi şi prima zi e a doua. Şi când Pièrre, frate-meu şi cu Marie-Jeanne erau pe câmp după iepuri, <la picior>, cum se zice, pe zăpadă, eu citeam în pat, aud: <Pac-pac!>, claxonul cunoscut. Doamne, am sărit aşa cam, ca în poezia lui Coşbuc: <Şi cum ţeseam, nici n-am ştiut / Cum am sărit şi m-am zbătut / Să ies de la război…> <Şi de pe bici l-am cunoscut>… După claxon l-am cunoscut!  Am sărit să strâng repede patul, să-mi dau o perie pe cap… aveam un păr enorm, buclat, frumos, nu se pieptăna uşor. Repede, trimit servitorii să deschidă porţile, ajunge maestrul în casă… Eu făcusem o călătorie cu trenul şi cu Goga care tocmai pleca la Viena cu Veturia şi mi-a dat [flori], […] le-am pus aspirină şi înfloriseră ca o primăvară. Un paradis era! Parcă era ceva care anunţa o veste bună!

Vine maestrul, după două ceasuri. […] În sfârşit, l-am trimis noaptea să doarmă la Caracal şi a doua zi, venind să-şi ia micul dejun, frate-meu i-a dat cartea de oaspeţi să semneze trecerea lui pe acolo şi el face cinci linii, o notă, o cheie de sol şi primele note din Simfonia destinului. Să-i fi fost un sfârşit sau un început? Nu ştiu!..

Când s-au întors părinţii mei din străinătate, am făcut o colecistită îngrozitoare, infecţioasă, şi am stat o lună în pat cu pungă de gheaţă. Când m-am făcut bine, primul drum a fost la telefon şi m-a prins mama. <Tot îl mai iubeşti?> Zic: <Eu nu sunt omul care să iubesc azi pe cineva şi mâine pe altcineva! Tot îl mai iubesc!> <Atunci ia-ţi-l!>

Şi a venit maestrul Georgescu cu flori la domnul Buşilă [soţul mamei] care l-a pus la curent şi spune: <Maestre, noi avem pentru dumneavoastră o mare stimă şi o mare admiraţie, dar nu pot să mă împiedic ca, aproape tatăl acestei fete pe care am crescut-o, să vă întreb dacă nu credeţi că totuşi… aveţi prea mulţi ani peste anii ei!> Şi el spune: <Ea are prea puţini în raport cu ai mei, dar nu pot să trăiesc fără ea!> <Atunci, ia-o!> Şi asta a fost… O frumoasă poveste de dragoste în care… aceşti doi ani de chin au fost poate foarte buni, pentru că au fost selectivi. De câte ori aveam o cerere în căsătorie mă gândeam: <Cu Vasile, toată viaţa?!… Pentru nimic în lume!> Cu Gogu… simţeam cu miere pe inimă!”

D. Eisenhower de vorbă cu paraşutiştii, 5 iunie 1944
„România e pierdută!”

„În’44, când a debarcat [generalul Dwight] Eisenhower în Franţa, noi terminasem seria de concerte la Madrid. Şi când ne-am întors la hotel, dimineaţa… Pentru că am făcut o masă prietenească cu ambasadorul, cu câţiva prieteni, cu de-ăştia mari, de Spania, cu românii noştri, în casa <Pasionariei>, Ibárruri Dolores, pe care o refăcuse Franco, cu piscină, au înotat băieţii, în sfârşit, tineret… Războiul se termina, se simţea că se termină favorabil… Când ne întoarcem la hotel, toate scaunele erau pe dos, portarii toţi atârnaţi pe radio, <A debarcat Eisenhower!> Toată lumea ne-a spus: <Nu vă întoarceţi în România! România e pierdută, definitiv pierdută!> Ambasador, prieteni, foşti miniştri de externe, prieteni, femei, cucoane, toate, toată lumea a fost [de părere] să nu ne întoarcem. Maestrul: <Vai! Filarmonica mea!> Eu: <Vai! moşia mea…> Şi ne-am întors.

Şi toamna, când s-a dus la Filarmonică, să deschidă stagiunea, domnul Ralea – evident, poate nu din inima lui, dar din dispoziţiile guvernului – i-a închis uşa în nas! După ce ne-am întors de la ţară, el a venit la Bucureşti, casa era arsă de bombardament, la mama intrau ruşii şi l-au dat afară din casă. Dar, în sfârşit, pe toate astea le-am scris şi este puţin fastidios să repeţi întotdeauna acelaşi lucru… S-a dus omul să deschidă Filarmonica şi a găsit poarta închisă. L-a dat afară!

După foarte scurtă vreme, a fost un proces, prezidat de [Matei] Socor, care era un convins comunist… […] Mai era încă fratele Sandinei Stan, care era un om de cultură, care îl considera pe bărbatu-meu <prinţul muzicii româneşti> şi deodată ăştia îl judecă… şi îi spun că nu mai are ce căuta <să murdărească muzica românească>

Ce fel de proces?

Proces făcut împotriva lui ca să-l epureze!

Şi care era învinuirea?

Nicio învinuire, doamnă! Au spus că <e nedemn să mai murdărească muzica românească mai departe>!”

„Fără leafă, fără pâine, fără partitură…”

„A venit fetiţa în viaţa noastră, asta a adus o rază de soare, dar… Au fost trei ani de zile fără leafă, fără pâine, fără partitură, fără orchestră, acasă… ne, nemaivrând să circule decât aşa, izolat la lacuri, cu un fidel din orchestră… […]

A fost chemat la Securitate, că ce bani are în străinătate Georgescu, pe cine frecventează… ce diplomaţi, pe cine vede… […] Eu n-am ştiut şi nu ştiu astăzi – după aproape 60 de ani! – eu nu ştiu de ce a fost epurat, decât că a avut prea mult talent, cum i-a spus Enescu: <Marele dumitale duşman, Georgescu, este talentul dumitale! Ai prea mult talent! Asta e!> […] Enescu, plecând în străinătate, aranjându-şi toate treburile cu ministrul de Interne, i-a spus înainte de plecare lui Teohari Georgescu, i-a spus… <Domnule ministru, vreţi să mai aveţi muzică în ţară? Repune-l pe Georgescu în locul său!> Şi atuncea – povestea asta am mai spus-o de mai multe ori – a venit un oarecare domn, Vescan, care era la muzică uşoară, un om cumsecade, săracul, era jenat, aşa, spunea: <Maestre, ştiţi cât vă respectăm, cât vă iubim, dar… aveţi Vulturul Alb [Ordinul Vulturul German] al lui Hitler, decoraţie!> […]

De ce n-aţi plecat la un moment dat în Franţa sau în altă parte?

Vă spun de ce. Absolut… nu confidenţial, dar… de la femeie la femeie. Soţul meu era foarte bolnav de inimă. Mă mir că n-a murit de inimă rea! Şi s-a gândit: Ce fac dacă plec şi mor? Ce face fata asta cu copilul în braţe, fără nici un ban? […] De altminteri, România niciodată nu i-a dat să facă discuri, i-a dat… nenorocirile alea de nouă simfonii de Beethoven, care nici măcar nu erau stereofonice şi de câte ori au venit străinii şi filmau aveau ordin să nu-l filmeze la pupitru. Pe timpul cât îl exploatau şi-l trimiteau în străinătate… nu aveam bani să ne cumpărăm un sandwich la o cofetărie bună! […]

Să nu credeţi că ei nu au ştiut că, exploatându-l pe Georgescu şi exploatând pe nevastă-sa care făcea faţă frumoasă în străinătate… Că nu mă duceam ca coana Nina, de la găini, la coteţe în străinătate, aveam relaţiile mele, aveam cunoştinţele mele, aveam maniera mea de a mă prezenta, fără ca să cred că sunt nici zeiţă, nici Greta Garbo, nici nimic! Dar, oricât, nu sunt chiar aşa de lepădat… De ce crezi? Ca să-şi facă ei reclamă! Dar el, […] de la Filarmonică [nu priema bani], nu-i dădeau banii când pleca cu orchestra, că a spus că nu este directorul Filarmonicii şi nu-i dădeau bani de director! Dumneavoastră credeţi că eu mint sau inventez?… Depăşeşte imaginaţia!

Şi dintre şefii de partid, nu s-a găsit nimeni care să îl ajute? […]

Singurul care apărea la toate concertele lui bărbatu-meu era domnul Petru Groza, care nu era comunist! […] Şi când a murit tatăl meu la Aiud, tatăl meu vitreg, a spus: <Singura în care am încredere este Tutu, că mă scoate de aici viu sau mort, dar să o imploraţi să nu mă lase aici!> […] Şi, după şapte ani, m-am dus să mă interesez, am văzut că nu primesc nici un răspuns, am zis: <Gogule, du-te, dragă, la Groza ăsta. Nu i-ai cerut niciodată nimic! Cere-i autorizaţia, să pot să aduc rămăşiţele pământeşti ale nenorocitului ăla, mort de foame şi de frig, să-l aducem aici lângă noi, să-i punem o lumânare creştineşte, să stea aici şi să-mi împlinesc eu acest jurământ pe care l-am făcut în sufletul meu, să aduc pe omul ăsta pe care l-am adorat şi l-am venerat…> […] Şi am văzut că două zile [Groza] nu-mi dă răspuns, m-am urcat în tren, am fugit [la Aiud]… Şi când a avut Gogu infarctul, a telefonat şi a spus: <Aici e Petru Groza, vreau să vorbesc cu tovarăşa Georgescu!> Şi m-a chemat la telefon şi a spus: <Vreau să-l văd pe maestru!> Şi a venit şi l-a văzut în pat, bolnav. O dată, dar a fost un gest!”

[Interviu de Mariana Conovici, 2002]