Reporter: Ovidiu Constantinescu, redactor, Agenţia de presă Rador
Am avut ocazia, de curând, să-i iau interviu domnului academician Constantin Bălăceanu-Stolnici, om de știință român, medic neurolog, profesor de neuropsihologie și anatomie a sistemului nervos, membru de onoare al Academiei Române, membru al Academiei Oamenilor de Știință din România și al Academiei de Științe Medicale din România. Este, de asemenea, Director de Onoare al Institutului de Antropologie „Fr. I. Rainer” al Academiei Române și Președintele de Onoare al Societății Academice de Antropologie. Este descendent al Bălăcenilor, veche familie boierească aparținând nobilimii pământene, căreia în secolul al XVII-lea aula imperială vieneză i-a conferit titlul de conte al Sfântului Imperiu Romano-German și i-a concesionat stema. Cu ocazia acestui interviu am învăţat că un profesor rămâne profesor, căci, în alte interviuri, dânsul a declarat că predă. Fără alte amănunte, redau interviul în integralitatea sa.
Reporter: Știu eu, dacă ați putea începe cu ce vă povestea mama dumneavoastră, Ştefania Lucia (Riegler) Bălăceanu, despre încercările României de a obține pacea în Primul Război Mondial?
Constantin Bălăceanu-Stolnici: Mama, în timpul războiului, era tânără, bineînţeles, nu a fost în ţară, ci a fost împreună cu mătuşa ei, doamna Ecaterina Stătescu, care o patrona într-un oarecare fel, la Paris, şi acolo s-a alăturat grupului de români care era condus de Anna Lahovary (n.r. – Anna Kretzulescu-Lahovary), soţia ambasadorului nostru la Paris, şi care căuta să mobilizeze opinia publică a elitelor franceze pentru a se interesa la destinele României şi pentru a ajuta România, în perioada în care va veni epoca dificilă a tratativelor de pace. Şi făceau reuniuni, făceau simpozioane, chemau artişti de la Comedia Franceză să facă mici spectacole pentru că să adune lumea în anumite spaţii culturale. E foarte interesantă toată perioada aceea în care era Anna de Noailles, Martha Bibescu, Didina Cantacuzino, care făceau toate eforturile posibile să mobilizeze opinia publică franţuzească, lucru care a fost după aceea catalizat în mod strălucit de Regina Maria, când a venit în timpul negocierilor şi a influenţat destul de mult şi pe Wilson (n.r. – Woodrow Wilson) şi pe Clemenceau (n.r.- Georges Clemenceau), în aşa fel încât am putut să avem rezultatele frumoase ale Tratatului de la Trianon. În perioada aceasta însă, dincoace, în România, tatăl meu (n.r. – Grigore Bălăceanu-Stolnici) se lupta pe front şi – e interesant – lua parte la bătălia de la Mărăşeşti, pentru că era alături de generalul Averescu (n.r. – Alexandru Averescu) şi era comandantul batalionului de automobile (n.r. – Serviciul Vehiculelor Automobile cu Secția de Autocamioane). Mai interesant este că bunicul meu (n.r. – Ion Bălăceanu, bunicul patern) a stat în perioada aceea în Bucureşti şi a apucat ocuparea Bucureştiului de către trupele germane, care a durat aproape doi ani de zile, şi în care timp un grup de conservatori cu Marghiloman (n.r. – Alexandru Marghiloman), Carp (n.r. – Petre Carp), bunicul meu şi alţii au rămas aici, dar nu de bunăvoie. Au rămas aici în ideea de a fi un element de salvare a ţării, în cazul în care s-ar fi produs o catastrofă, și, contrar a ceea ce se spune, Ionel Brătianu (n.r. – Ion I.C. Brătianu) i-a încurajat să stea aici şi le-a dat chiar fonduri, sub forma unei alocaţii de bani pentru Crucea Roşie, la care era preşedinte Marghiloman. Acest grup a avut un rol extrem de important, pentru ca să tempereze pe Mackensen (n.r. – Anton Ludwig Friedrich August von Mackensen) şi pe Falkenhayn (n.r. – Erich von Falkenhayn), şi în acelaşi timp când s-a produs catastrofa, într-adevăr, şi s-au dus negocierile de la Buftea, şi după aceea cele care au dus la Pacea de la Bucureşti (n.r. – cunoscută și ca Pacea de la Buftea-București), Marghiloman s-a luptat cât a putut, că să salveze cât mai mult şi printre altele a salvat atunci dinastia, pe care Czernin (n.r. – contele Ottokar Theobald Otto Maria Czernin), reprezentantul Austro-Ungariei, vroia să o înlocuiască cu cineva din familia Habsburgilor şi a reuşit în acelaşi timp să strecoare în Tratatul de la Bucureşti aderarea Basarabiei la noi, deşi este un guvern care însă a fost profund criticat, profund marginalizat după aceea şi Marghiloman a fost destul de întristat, pentru că a fost eliminat din foarte multe cercuri, pentru că a semnat Tratatul de la Buftea, tratat care însă nu a fost semnat niciodată de regele Ferdinand, aşa că nu a fost niciodată în vigoare şi nu a trebuit să fie abrogat după 11 noiembrie (n.r. 1918), când a capitulat Germania.
Reporter: La un moment dat, în cartea dumneavoastră, în „Saga Bălăcenilor”, vorbiţi despre mama dumneavoastră că făcea parte dintr-o anumită organizaţie, care a avut o contribuţie la tot acest proces.
Constantin Bălăceanu-Stolnici: Dar nu era o organizaţie, era un fel de grupare de persoane voluntare din aristocraţia română şi prietenii lor, care locuiau la Paris, şi care se luptau pentru acest lucru şi care au făcut treaba aceasta fără nici un fel de interes şi fără nici un fel de sprijin din centru, pentru că România era în perioada aceea înghesuită în Moldova şi deabia îşi ducea suflarea acolo, dar au făcut-o cu mult patriotism, cu mult sacrificiu şi iacătă că lucrurile au ieşit foarte bine.
Reporter: Ce puteţi spune de perioada de după Primul Război Mondial, de situaţia politică de atunci, de partidele de atunci, de înţelegerile sau neînţelegerile din acea perioadă?
Constantin Bălăceanu-Stolnici: După Primul Război Mondial, România a trecut printr-o perioadă foarte dificilă, pe care lumea o uită. În primul rând, erau presiunile foarte puternice, în care ungurilor…, care aveau putere şi făceau agitaţie şi vă aduceţi aminte de toată mişcarea iredentistă a lor, dar partea cea mai dificilă a fost iar asimilarea Transilvaniei. Tot sistemul de învăţământ a trebuit să fie contopit cu sistemul de învăţământ de la noi, ceea ce a făcut-o cu mare greutate Spiru Haret, Titu Maiorescu şi, mai ales, Constantin Angelescu. După aceea, a fost foarte greu /cu/ asimilarea justiţiei, pentru că una era legislaţia austro-ungară, una era legislaţia noastră, una erau obiceiurile şi cutumele din tribunalele din vechiul regat, altele erau /cele/ din Transilvania şi a fost o epocă foarte, foarte dificilă. În acest timp, s-a întâmplat şi ca Partidul Naţional Liberal, fiind la putere, să facă marea reformă agricolă, redistribuirea pământurilor, reîmproprietărirea ţărănilor şi cu exproprierea marii boierimi de la noi.
A fost o modificare completă de situaţie – şi în Bucureşti boierimea şi-a pierdut aproape complet puterea şi a predat-o. De altfel, o predase deja din ’48 (n.r. 1848) marii burghezii, care ea a luat atunci frânele conducerii şi la conducerea partidelor şi la conducerea marilor societăţi comerciale. În acelaşi timp, a fost o restructurare şi a partidelor politice. Partidul Naţional Liberal era condus de Brătianu (n.r. – Ion I.C. Brătianu), care era o mână forte şi care venea cu prestigiul unui război câştigat, dar Partidul Naţional Ţărănesc unde pe de o parte era Mihalache (n.r. – Ion Mihalache) din partea aceasta a vechiului regat, era Iuliu Maniu din partea cealaltă. Împăcarea lor, realizarea unei armonii şi închegarea unui partid s-a făcut cu foarte multă dificultate, şi în spatele acestui lucru a început după aceea să apară – după moartea regelui Ferdinand, după moartea lui Brătianu, care s-a făcut câteva luni după aceea – o oarecare slăbiciune în puterea conducerii, pentru că a rămas conducerea pe mâna unei regenţe, unei regenţe care a fost construită de către Brătianu, dar care nu avea o forţă prea mare. Era regele Mihai, care era copil, era principele Nicolae (n.r. – al patrulea născut al lui Ferdinand și Maria), care era un playboy şi nu-l interesa, era partiarhul Miron Cristea, care avea puţină experienţă politică şi nu era decât Buzdugan (n.r. – Gheorghe Buzdugan), Sărăţeanu (n.r. – Constantin Sărăţeanu) şi ăştia, care erau jurişti şi care aveau o oarecare experienţă politică, ceea ce a dus la toată şubrezirea situaţiei politice, determinată de faptul că regele Carol al II-lea a abdicat, a plecat, a fugit în străînătate, că să-şi facă capriciile sale. Eu n-am apucat perioada iniţială, fiindcă sunt născut în ’23, dar îmi aduc aminte de moartea regelui Ferdinand, îmi aduc aminte de moartea lui Brătianu, îmi aduc aminte de îngrijorarea care se simţea la cei din casă /faţă de/ ce se va întâmpla, mai ales că din anii ’28-29, mai ales din ’29 a început să se profileze spectrul marii crize economice, care a început în America, după cum ştiţi, printr-o politică bancară greşită, şi care a ameninţat şi a zguduit din temelii toată planeta noastră. Îmi aduc aminte, de asemenea, de faptul cum s-a schimbat complet situaţia în ţară, când a fost Iuliu Maniu descurajat că nu poate să facă faţă la conducere cu regenţa pe care o avea. A chemat în ţară pe principele Carol. Principele Carol însă, cum era un om foarte energic, foarte inteligent şi foarte abil, în câteva ceasuri a răsturnat situaţia şi a spus: ‘Nu, nu, nu fac parte din regenţă. Eu iau tronul şi o să fiu rege’, şi, într-adevăr, a luat puterea, a luat în mână conducerea ţării şi împreună cu clasa politică s-a angajat și s-a muncit să scoată țara din criza economică. Problema implica, ca și acum, în timpul lui Boc și al nostru, luarea de măsuri foarte impopulare, luarea de măsuri foarte grave, cum erau „curbele de sacrificiu”, concedieri de oameni, scăderi de salarii, înjumătăţiri de pensii ş.a.m.d. și atunci clasa politică, marii politicieni din partidele politice, au predat această răspundere lui Nicolae Iorga.
El nu era un om politic, el era un cărturar, un om de știință, dar căruia îi plăcea să facă politică. L-au numit prim-ministru. El nu și-a dat imediat seama și el a trebuit să ia toate măsurile impopulare, care într-adevăr sub conducerea foarte inteligentă a lui Carol al II-lea a scos țara din criză, dar a compromis complet cariera politică a lui Nicolae Iorga. Carol al II-lea s-a găsit în fața unei țări foarte dificil de condus. Întâi erau procesele economice de refacere a țării, după terminarea crizei. Al doilea lucru era continuarea procesului de integrare a Transilvaniei, a Bucovinei, a Basarabiei într-o țară care era nepregătită pentru lucrul acesta și, în fine, erau marile presiuni ale dictaturilor din est: a Uniunii Sovietice, unde Stalin era destul de agresiv, și a dictaturilor din centrul Europei, ale Axei, a lui Adolf Hitler și Musolini, care căutau să pună stăpânire, cel puțin să conducă, să aibă o hegemonie oarecare aici asupra teritoriului acestuia și care creaseră o adevărată a cincea coloană prin partidele „Gărzii de fier” și a legionarilor. În acest /tumult/, regele Carol al II-lea îmi aduc aminte că a încercat să facă o anumită curățenie, o anumită ordine. A reușit la început, pentru că a fost foarte mult ajutat de către Partidul Liberal, dar aripa rebelă a Partidului Liberal condusă de Guță Tătarescu (n.r. – Gheorghe I. Tătărescu). Guță Tătarescu era tânăr, era carlist, și au condus ani de zile țara, până la alegerile din ’38, în cursul cărora Tătărescu a pierdut alegerile și Carol al II-lea s-a găsit în situația de a nu mai putea continua cu el și de a nu avea alte partide eficiente, și atunci a luat o hotărâre radicală: a desființat partidele politice, a suprimat democrația reală, a creat un singur partid: Frontul Renașterii Naționale care era condus de el și de camarila lui. I-a îmbrăcat pe toți politicienii în uniforme, pentru că toți erau în uniforme, toți și Iorga și toți. I-am văzut în uniforme, un fel de uniforme militare, și a preluat el conducerea, instaurând acea dictatură regală, în cursul căreia România a avut una din perioadele cele mai înfloritoare, economice. A fost o perioadă dificilă, în care liniștea țării a fost bulversată de agitația produsă, pe dedesubt, pe tăcute, de către comuniști cu mișcările de la Grivița ş.a.m.d., cu grevele de la Grivița (n.r. – greva muncitorilor feroviari la Atelierele CFR Grivița din București, la 16 februarie 1933) care au dus la promovarea celor care după aceea au luat conducerea țării, că atunci au fost promovați. Pe de altă parte, era și agitația produsă de către legionari – cei mai radicali cu Horia Sima, cei mai puțin radicali cu Corneliu Zelea Codreanu – agitație care s-a accentuat foarte mult după ce Carol al II-lea i-a lichidat, fiindcă legionarii introduseseră în politică un aspect foarte curios, cu care nu eram obișnuiți la noi: introduseseră asasinatul politic. După cum știți, Corneliu Codreanu și-a început cariera prin asasinarea prefectului de Iași, dar el a montat asasinarea lui I.G. Duca, care era prim-ministru ce urmase lui Ionel Brătianu și l-a asasinat în gară la Sinaia. Dar de data aceasta, situația era mult mai dificilă, pentru că l-a asasinat pe Armand Călinescu. Armand Călinescu era din Argeș, venea pe la noi, pe la Stolnici, îl cunoșteam foarte bine, era un om extrem de capabil și care niciodată nu a crezut că va fi asasinat. Știu că mama îi spunea: „Domnule prim-ministru, i-am auzit pe legionarii de la mine că au pus la punct asasinarea dumitale”. „A”, zice, „nu o să îndrăznească ei” și efectiv, dacă vă aduceți aminte, l-au asasinat într-un atac care a avut loc undeva pe lângă Podul Elefterie, acolo, pe lângă Biserica Elefterie (n.r. – Biserica Sfântul Elefterie din Bucureşti). În momentul acela, reacția lui Carol al II-lea a fost foarte violentă, fiindcă a pus, în fiecare județ a ales zece legionari la întâmplare, i-a împușcat și le-a lăsat cadavrele pe stradă. Așa a fost reacția executată de către generalul Argeşanu (n.r. – Gheorghe Argeșanu). După acest moment, situația lui Carol al II-lea a devenit dificilă, pentru că pierduse orice fel de speranță de sprijin din partea lui Adolf Hitler.
El a fost acolo, îmi povestea regele Mihai cum au fost acolo, cum i-a primit, cu un protocol foarte frumos, dar cu o răceală totală în ceea ce privește posibilitățile de ajutorare ale României. A venit după aceea catastrofa Tratatului de la Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, care a însemnat începutul Războiului, celui de-al Doilea Mondial, și sfârșitul perioadei carliste și începutul suferințelor noastre cu dictatura lui Antonescu întâi, cu perioada postbelică și după aceea cu începutul comunismului sub guvernul Petru Groza, de la 6 martie 1948.
Regele Carol al II-lea în general este satanizat pe nedrept și marginalizat, pentru că se scoate în relief ușurința cu care a privit viața particulară a sa în perioada lui de tinerețe, pentru modul cum s-a comportat cu regina Elena, pentru faptul că a adus aici pe Elena Lupescu și lucruri din acestea mărunte. Însă, pe de o parte, partidele de stânga împreună cu comuniștii, în frunte cu comuniștii, îl condamnă în special pentru represiunea violentă a grevelor de la Grivița, partidele de dreapta îl condamnă foarte mult mai ales pentru represiunea partidului „Garda de fier”, pe ai căror șefi i-a împușcat: Corneliu Codreanu, Alexandru Cantacuzino și alții la Râmnicu Sărat, și atunci a pățit exact ca și Napoleon al III-lea (n.r. – cu care este înrudit pe linie maternă, conform declaraţiilor anterioare ale domnului Constantin Bălăceanu-Stolnici) – condamnat de dreapta, condamnat de stânga, a rămas marginalizat și se uită rolul imens pe care l-a avut în refacerea economică a țării, în stabilirea sau conducerea sau gestionarea celei mai prospere perioade din istoria noastră. După aceea, el a fost cel care a refăcut Bucureștiul modern. Nu uități că, până la Carol al II-lea, Bucureștiul era încă un oraș de secol al XIX-lea. Carol al II-lea a făcut, a deschis bulevardul, fostul Bulevard Colțea, Bulevardul Brătianu, a făcut Bucureștiul modern, a asanat nordul Bucureștiului, parcul Herăstrău, zona aceea, care dintr-o zonă care era considerată periculoasă și nu intrai în ea, a făcut o zonă de plimbare. Partea dreaptă a Bulevardului Aviatorilor era încă sat în copilăria mea, a transformat-o în cartierul care se găsește acum, cartierul Primăverii. De asemenea, a sprijinit cultura foarte mult, a întărit fundațiile regale, a ajutat pe Gusti (n.r. – Dimitrie Gusti) în planurile lui, a fost un rege al culturii.
Toate acestea se uită și este nedrept să i se atribuie faptul că nu a reușit să se opună mutilării României din anul ’40, dar nu uitați că atunci Stalin și cu Hitler se înțeleseseră. Era una din înțelegerile dintre marile puteri – luarea Basarabiei a fost făcută ca un prime time. După aceea a venit Dictatul de la Viena, care ne-a luat partea aceea a Transilvaniei, au venit negocierile de la Craiova cu privire la sudul Dobrogei [n.r. – Tratatul de la Craiova (cu bulgarii) a fost semnat la 7 septembrie 1940] și că am fost complet mutilați, dar întrebarea este: era util să te opui militariceşte? Carol al II-lea a vrut și a încercat, câțiva politicieni au vrut, dar șefii militari și persoanele mai cuminți au spus: ‘Este inutil, pentru că nu avem nici o posibilitate să ne opunem acestor două armate’ și în felul acesta eu cred că este o mare greșeală să atribuim regelui Carol al II-lea faptul că țara a fost mutilată. Nu a avut nici o responsabilitate, a încercat, s-a luptat, nu a primit nici un sprijin din partea țărilor vest-europene. S-a dus în Anglia, s-a dus în Franța, s-a dus în țările acestea vestice și nu a primit nici un sprijin. Noi am fost atunci abandonați, el a fost abandonat, așa că distrugerea României a fost determinată de voinţa marilor puteri și nu a marilor puteri, ci a marilor dictaturi ale secolului al XX-lea. /Atunci/ a venit Antonescu. Antonescu venea ca o salvare în momentul acesta, fiind în grațiile lui Adolf Hitler, fiind cunoscut ca un personaj de mână forte, ca un militar capabil, fiindcă se dovediseră calitățile /sale/ militare în Primul Război Mondial alături de generalul, de mareșalul Prezan (n.r. – Constantin Prezan). A luat conducerea împreună cu legionarii, asta a fost prima fază, au făcut ce au făcut, a venit rebeliunea, rebeliunea [n.r. – Rebeliunea legionară (21-23 ianuarie 1941) – confruntarea violentă dintre gruparea Garda de Fier și fostul lor partener la guvernarea României, Ion Antonescu] a fost un moment foarte dificil, pe care mareșalul Antonescu a reușit să îl rezolve, și după aceea a fost marea problemă a intrării României în război. Este o problemă pe care istoria o va judeca. Părerea mea e că nu a avut nici un fel de posibilitate să aleagă, a intrat în război ca să ocupe Basarabia, a intrat în război ca să aibă în mână o carte de joc la sfârșit, ca să reocupe nordul Transilvaniei, care fusese luat și pe care Hitler i-a promis-o că i-o va da, dacă se va angaja în război. Așa că, intrarea României în Rusia, după mine, a fost un lucru care era un imperativ istoric. Dacă se opunea, aducea /de la/ sine niște dezastre foarte mari. A venit înfrângerea Rusiei, înfrângerea Germaniei, după Stalingrad. Am înțeles că atunci am avut norocul evenimentelor de la 23 august (n.r. – 23 august 1944 – sau întoarcerea armelor împotriva Germaniei). Sunt voci care spun că 23 august a fost o eroare, a fost o trădare, a fost un gest urât al României și a adus după sine bolşevizarea României (n.r. – Bolșevicii și menșevicii au fost două segmente proeminente în cadrul celebrului Partid Social-Democrat Rus – Instalarea regimului bolşevic în Rusia a încheiat Revoluţia Rusă din 1917).
Nu a fost un gest elegant, într-adevăr, adică noi am fost într-o alianță și am rupt alianța și am inversat-o. Nu este un lucru care este din punctul de vedere etic foarte frumos, dar a fost un moment care a salvat România – și am să va spun de ce. Întâi și întâi, dacă nu se făcea 23 august, rușii intrau în țară, aici, ca o armată invadatoare, ca o armată inamică și ar fi făcut prăpăd. Așa, au intrat ca o armată de ocupație în cursul unei înțelegeri, în cursul unui armistițiu și s-a comportat așa cum se comportă toate armatele, când vin într-o țară. Îmi aduc aminte că George Palade, Premiul Nobel (n.r. – George Emil Palade – american de origine română – premiul nobel pentru fiziologie sau medicină) i s-a furat paltonul de către armata rusă și s-a dus să se plângă generalului american care era șeful misiunii americane și a spus: ‘Stați liniștit. Să vedeți ce au făcut americanii în Franța’, unde erau aliați. Așa că asta s-a întâmplat. Deci primul lucru, intrarea rușilor la noi s-a făcut într-un climat, în care nu mai veneau că inamici, veneau ca un fel de aliați. În al doilea rând, că au scurtat războiul, au scurtat războiul cu câteva luni, ceea ce însemna o scutire de câteva milioane de oameni și al treilea lucru a fost elementul prin care România a putut după aceea să revendice nordul Transilvaniei, fiindcă a intrat în război. Ungurii nu au avut abilitatea să intre de partea aliaților, au rămas fideli Germaniei, au avut un comportament etic poate mai corect, dar în această situație au fost învinși de către trupele române și va aduceți aminte că am intrat, am ocupat Budapesta și Stalin a fost de acord ca să luăm partea de nord a Transilvaniei, care după aceea ni s-a dat prin Tratatul de la Paris, din 1946.
Reporter: Am urmărit pe Youtube din interviurile dumneavostră și n-am văzut să povestiți nicăieri sau nu am ascultat despre participarea dumneavoastră la război, despre care am citit în „Saga Bălăcenilor”, de exemplu.
Constantin Bălăceanu-Stolnici: Ce anume?
Reporter: Dumneavoastră chiar ați luptat în acest al Doilea Război pentru o perioada scurtă, după 23august?
Constantin Bălăceanu-Stolnici: Nu
Reporter: Sau când? Nu m-am lămurit eu, poate.
Constantin Bălăceanu-Stolnici: N-am luptat și am să va spun de ce. Mareșalul Antonescu introdusese o lege, în care studenții erau scutiți să meargă pe front. El a vrut să păstreze elitele intelectuale și atunci eu am făcut armata în timpul războiului, dar în cadrul unei unități militare a Facultății de Medicină Veterinară și de Farmacie, și făceam în fiecare sâmbătă program militar și o lună pe an făceam program de cazarmă, așa că am făcut serviciul militar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar nu am fost pe front datorită unei legi de protecție. În schimb însă, am suportat, și asta este adevărat, dezastrul bombardamentelor Bucureștiului. Era 4 aprilie 1944, eram în casă aici, venisem de la examenul de la profesorul Iacobovici (n.r. – Iacob Iacobovici) și a început bombardamentul Bucureștiului. Asta înseamnă întâi că am trecut prin pericole foarte mari. Au căzut bombe de jur împrejurul nostru în dreapta, în stânga, casa „Băicoianu” a fost distrusă. Mii de morți erau peste tot. În același timp, am avut tragica misiune, eram atunci extern la Spitalul Colentina, de a face față venirii răniților din spațiile bombardate. Ori, fluxul răniților era mai mare decât posibilitățile de tratament ale medicilor, ceea ce ne punea în situația foarte dificilă de a alege, însă în momentul când îl alegi pe ăsta, îl sacrifici pe celălalt, ceea ce este una din cele mai dificile sarcini pe care le au medicii în timp de război.
Așa că am luat parte la război indirect în timpul bombardamentelor și am luat parte la război prin pericolele prin care am trecut /din cauza/ bombardamentelor, dar mai ales prin dramaticele situații în care am fost pus de faptul că corpul medical, care și-a făcut datoria cu prisosință atunci, nu putea însă face față fluxului, cum v-am spus, de răniți care veneau, mai ales în bombardamentul mare care s-a făcut în zona Colentinei, zona unde erau rromii, acolo, la nord, pe strada Glucozei, prin zona aceea și care au venit în avalanșă la camera de gardă. Până la urmă am rezolvat problema cum am putut, dar lucrurile au fost tragice și am asistat atunci la un fenomen psihologic, care cred că este unic în istorie. Avioanele veneau, piloții bombardau, oamenii mureau, casele se distrugeau, piloții că să scape săreau și, în loc ca să-i pedepsească, lumea i-a aplaudat și le dădea flori. /Era ideea/: vin americanii. Vedeți? – este un fenomen curios: prizonierii americani din timpul războiului s-au bucurat de un regim cu totul special, la care a contribuit și prințesa Caragea [Ecaterina Olimpia Caradja cunoscută ca Princess Catherine Olympia Caradja (născută, Ecaterina Olimpia Crețulescu la 28 ianuarie 1893, București – d. 26 mai 1993, București)], bunica, asta care tot apare peste tot, și care a făcut tot posibilul ca regimul lor de detenție să fie un regim de detenție onorabil și s-au bucurat de simpatie, de un fel de căldură, așa, din partea populației Bucureștiului, deși i-a distrus, i-a masacrat. E un fenomen psihologic interesant. Eram atunci sătui, toată lumea, de dictatura antonesciană, de prezența armatelor germane aici, de război şi singura speranță, care s-a dovedit a fi inutilă, de trecere la o condiție de viață mai bună, era venirea americanilor, și mitul acesta a făcut ca acești prizonieri, după ce ne distrugeau să fie primiți ca eliberatori; paradoxurile istoriei.
