Nemuritorii (XXIV) – Iuliu Maniu – „O personalitate de care ai auzit în casă”

de Silvia Iliescu

„Îţi arăt paginile pe care le-am scris despre Maniu, ce-a făcut în 1918. A salvat Viena!” îi spunea ziaristul Pamfil Şeicaru lui Sorin Cunea într-un interviu, la Radio Europa Liberă, în 1984. Era vorba despre pericolul răspândirii bolşevismului pe frontul vestic, după modelul ruşilor, aşa cum s-a întâmplat în Budapesta lui Béla Kun.

Iuliu Maniu fusese încorporat şi trimis pe front de autorităţile maghiare în 1915. Luptase ca locotenent de artilerie mai întâi în Italia. Anul 1918 l-a aflat apoi la Viena cu Regimentul 64 Orăştie. În acea perioadă de mare avânt în mişcarea naţională care a precedat Marea Unire, Iuliu Maniu s-a aflat în centrul acţiunilor. Având peste 10 ani de experienţă ca om politic şi având asemeni tuturor românilor dorinţa întregirii neamului, a condus, a organizat, a direcţionat… La Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918 care a votat Unirea Transilvaniei cu Regatul României, delegatul Iuliu Maniu a spus în discursul său: „Rog onorata Adunare Naţională să primească proiectul nostru de Rezoluţie, pentru a întemeia pe veci România unitară şi mare şi de a se înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”. După realizarea Unirii, rolul său a fost acela de a organiza preluarea administraţiei Transilvaniei şi instalarea autorităţilor statului, în calitate de preşedinte al Consiliului Dirigent, un organism politic executiv.

Dacă în 1906 Iuliu Maniu devenise om politic, la vremea României Mari omul politic Iuliu Maniu avea să capete un enorm prestigiu.

30 mai 1919 – Vizita regelui Ferdinand la Alba Iulia. In stanga sa, Iuliu Maniu.

Emil Wagner, ceramist; ca mai toţi ardelenii, a luptat în Primul Război Mondial în armata Austro-Ungariei care l-a mobilizat în 1915, trimiţându-l pe frontul italian.

„M-am prezentat la Cazarma Regina Maria din Sibiu. Şi acolo am făcut două luni de zile instrucţie şi pe urmă m-au trimis pe frontul italian. […] Şi comandantul meu era Maniu, direct. Maniu era comandantul meu…

Aşa l-aţi cunoscut ?

Aşa l-am cunoscut. Şi pe urmă m-am dus pe front. Am luptat la Fiume, în partea italiană, acolo, tot frontul. […] Acolo m-au trimis cu bicicleta şi am intrat într-un sat italian, dar italienii nu plecaseră încă, dar eu nu am văzut dacă au plecat sau nu au plecat. […] Am luat steagul unui regiment al lor infanterie şi-am plecat. […] Vin înapoi, vin la regimentul meu… tot pe bicicletă! […] Când vin, raportez lui Maniu aşa, aşa [că le-am capturat drapelul]… Zice: <Hai să raportăm generalului.> Generalul, comandantul foţelor armate era generalul Hoffman. Maniu s-a dus, a dat comanda, generalul mă cheamă pe mine. Vin la general, zice: <Săptămâna viitoare mergi cu mine la Viena…> Săptămâna viitoare am plecat la Viena şi împăratul Franz Josef în persoană s-a sculat de pe scaun […] şi a venit înaintea noastră, a dat mâna cu generalul, a dat mâna cu mine şi m-a decorat. Vin eu înapoi, Maniu mă vede: <Hai să ne fotografiem, acuma!> [şi am făcut poză cu Maniu]… Mi-a fost ca un tată Maniu!

Şi după aceea s-a terminat războiul. Maniu a format batalioane de pază [la Viena], că altfel comunismul s-ar fi extins şi în Austria [ca în Ungaria]… Şi din cine a făcut batalioane? Din transilvăneni şi bucovineni, din ăştia a făcut batalioane […]. Şi noi am păzit Viena. Dacă la Budapesta nu am păzit, au ieşit comuniştii [lui Béla Kun]. Dacă am fost la Viena, nu au ieşit comuniştii. […]

Şi ce impresie v-a făcut Iuliu Maniu ca ofiţer?

Era foarte bun ofiţer şi nu ca ofiţer numai. Era ca un tată pentru soldaţi! Era foarte, foarte bun. […]

Şi atuncea, în 1918, s-a hotărât ca Vaida să ceară în Parlamentul ungar dezlipire de Austro-Ungaria, independenţa Transilvaniei. Vaida a luat cuvântul şi a cerut independenţa. […] Atunci şi Iuliu Maniu a cerut acelaşi lucru. […]

În decembrie 1918 s-a hotărât convocarea Marii Adunări la Alba Iulia. […] Şi-atunci a luat şi Maniu cuvântul…

Dumneavoastră aţi fost în sală?

Da… Şi-atunci a luat cuvântul Maniu şi-a spus că: <Să ştiţi, oameni buni, că din asupriţi nu vom deveni niciodată asupritori!>… Şi s-a făcut Unirea.”

[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]

Radu Grigorovici, academician, fizician, fiul lui Gheorghe Grigorovici – social-democrat bucovinean, militant pentru unitatea națională a românilor. 

„Când s-a pus clar problema prăbuşirii Austro-Ungariei sigur că s-au consultat, se consultau în special românii cu ucrainienii, care erau cele mai numeroase grupuri entice. Şi într-o şedinţă – care ştiu că era din 22 octombrie 1918 – aproape toate minorităţile s-au declarat că se desfac de Austria şi fiecare vedea câte o soluţie: stat independent, uniune. În Bucovina nu s-au putut împăca românii cu ucrainienii pentru o soluţie comună şi doi deputaţi români în şedinţa aceea au vorbit în această problemă. Unul a fost un preşedinte de tribunal şi deputat, Isopescu Grecu care s-a dezis de Austria, a zis că se dezlipeşte Bucovina de Austria, fără a da o soluţie. A fost precaut. Tata a fost mai puţin precaut, spre mirarea naţionaliştilor, şi a spus că Bucovina este teritoriu istoric românesc şi că dacă vor continua încercările de a ocupa Bucovina cu legiuni ucrainiene sprijinite de austrieci, atunci el este pentru a cere ajutor de la aliatul nostru natural, care este România. […] Tata a luat atunci legătură cu Maniu într-un hotel – care nu mai ştiu cum se chema – pentru a coordona ceea ce se va întâmpla în Transilvania şi ce se va întâmpla în Bucovina. Şi, într-adevăr, în Transilvania, după cum ştiţi, [Unirea] este 1 Decembrie, în Bucovina a fost 28 noiembrie.”

[Interviu de Octavian Silivestru, 2001]

Stoica Nerva Viorel, rudă cu Ion Raţiu, fost preşedinte al Partidului Naţional Român din Transilvania; provenea dintr-o familie care militase activ pentru drepturile românilor din Transilvania.

„A doua zi după Unire s-a strâns o adunare a Consiliului Naţional al Partidului Naţional şi atunci a fost ales Gheorghe Pop de Băseşti care a prezidat nominal şedinţa. Nu putea să conducă şedinţa, pentru că era tare slăbit şi era tare bolnav, atunci a fost ales Iuliu Maniu conducătorul partidului.

L-aţi cunoscut pe Iuliu Maniu?

Evident că l-am cunoscut! Nu numai asta, dar a fost un prieten al familiei mele, Iuliu Maniu a fost cavaler de onoare la nunta mamei, când s-a măritat mama cu tata, că mama s-a măritat la Blaj. […] Mama acolo l-a cunoscut pe tata şi acolo s-a hotărât să facă căsătoria. Şi Iuliu Maniu era un prieten de-al ei, că era cam de aceeaşi vârstă. Şi Iuliu Maniu era tânăr jurisconsult al Mitropoliei din Blaj. Şi a fost membru de onoare la nunta ei.

În perioada interbelică l-aţi mai întâlnit pe Iuliu Maniu?

L-am întâlnit de foarte des…”

[Interviu de Octavian Silivestru, 1996]

Gabriel Ţepelea, academician, filolog, membru al Tineretului Ţărănist din 1933, apropiat al lui Iuliu Maniu.

„L-am văzut prima dată pe Iuliu Maniu – nu în fotografii, ci ca persoană fizică – la el acasă, adică la Bădăcin. Bădăcin era locul de… nu de naştere, că s-a născut în Şimleu, dar locul unde avea casa părintească. Şi, cu ocazia zilei de 1 decemvrie 1933 – deci când eram în anul I de studiu – un grup de studenţi au plecat cu autobuzele la Bădăcin, de la Cluj la Bădăcin. Şi cu această ocazie l-am văzut prima dată pe Maniu.

Sigur că era impresionant pentru un băiat abia ieşit de pe băncile liceului […], un tînăr de 17 ani… întâlnirea cu o personalitate de care ai auzit în casă, în istorie, în viaţa publică, în ziare, nu putea fi decît impresionantă!”

[Interviu de Mariana Conovici, 1999]