„Maniu a fost bun atunci când trebuia să spuie <nu>, nu atunci când trebuia să spuie <da>! Ştiu, pentru că, întâmplător, am fost în preajma lui…” spunea cu mulţi ani în urmă diplomatul Romulus Cordescu, opinia sa confirmând astfel felul în care era văzut Iuliu Maniu în epocă: mai ferm şi mai eficient atunci când se afla în opoziţie.
Iuliu Maniu devenise în 1919 preşedintele Partidului Naţional Român. S-a dovedit în perioada următoare un critic vehement al celor ce se întâmplau în tânăra democraţie românească: poziţia dominatoare a liberalului Ionel Bratianu, influenţa sa asupra Casei Regale, acţiunile guvernului liberal, prevederile Constituţiei din 1923. Toate acestea nu se potriveau ideilor sale politice şi viziunii asupra unei „adevărate democraţii” şi unei „depline dreptăţi sociale”. După îndelungate tratative cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache, în 1926 s-a produs fuziunea. Preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc nou format a fost ales Iuliu Maniu – o recunoaştere a capacităţii sale de a conduce.
Consolidat, PNŢ a ajuns în 1928 la guvernare. Prim-ministrul Iuliu Maniu a avut în patru ani trei cabinete (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933) şi neşansa de a conduce ţara în perioada crizei economice globale. A scăzut nivelul de trai, au crescut taxele, a scăzut producţia industrială. Câteva legi – a întreprinderilor şi a minelor – au favorizat „politica porţilor deschise”, atrăgând capitalul străin. Cum era firesc, guvernul condus de Maniu şi-a arătat preocuparea pentru îmbunătăţirea situaţiei ţărănimii: a consolidat băncile populare, a facilitat creditarea (legiferând vânzarea pe credit a uneltelor agricole), a reglementat circulaţia pământurilor.
Între timp, Carol al II-lea, care renunţase la tron pentru a-şi păstra relaţia cu amanta sa Elena Lupescu, se întorsese. Iuliu Maniu a fost atunci de acord cu restauraţia carlistă (iunie 1930), în anumite condiţii. Dar nerespectarea acestor condiţii – una dintre ele era ca Elena Lupescu să nu revină în ţară –, constituirea unei camarile regale şi faptul că regele manifesta tendinţe dictatoriale au înăsprit relaţiile şefului PNŢ cu Carol al II-lea. Iuliu Maniu şi-a concentrat aproape toate forţele în lupta împotriva acestuia. Un moment de referinţă a fost cuvântarea sa ţinută la 31 mai 1936, la o adunare de la Vinţu de Jos.
De altfel, doi ani mai târziu, Carol îşi instaura regimul autoritar, dizolvând partidele politice. Viziunea lui Maniu se adeverise, apărând chiar în culori mai sumbre. În 1939 Iuliu Maniu, devenit senator de drept, a refuzat să-şi exercite mandatul: nu îi permitea propria demnitate.
Au urmat perderile teritoriale, în iunie 1940 Basarabia şi Bucovina de nord în favoarea Uniunii Sovietice şi nord-vestul Transilvaniei în favoarea Ungariei. Consecvent principiilor sale dintotdeauna, Iuliu Maniu a adunat în jurul său oameni de diferite orientări politice în Asociaţia Pro Transilvania organizată cu scopul „dezrobirii fraţilor ajunşi sub stăpânire străină”. Era, în acel moment, când Al Doilea Război Mondial începuse, unul dintre cei mai experimentaţi oameni politici în lupta pentru libertatea românilor aflaţi sub ocupaţie străină.
Vă prezentăm, în continuare, trei mărturii din Arhiva de Istorie Orală a Agenţiei de presă Rador, care creionează portretul acestei mari personalităţi.
Emil Wagner, de meserie ceramist, membru al Partidului Naţional Român din 1918, apoi al PNŢ până la desfiinţarea acestuia, în vremea comunismului (1947).
„Când a venit Partidul Naţional Ţărănesc la putere, era criza [economică] mondială atuncea, în 1928. […] Partidul, când a venit la putere, în prima săptămână, a făcut două legi… S-a făcut legea construcţiilor şi legea băncilor populare, pentru ţărani. Ţăranul împrumuta bani de la Banca Populară – <Vulturul> se numea banca – Banca Populară împrumuta cu 2% pe termen de 40 de ani.
Şi Maniu m-a trimis pe mine şi pe Flondor, ne-a trimes în Austria, la Uzinele <Lanz> şi-am adus 8 000 de pluguri – că-n România se ara cu plug de lemn – şi-am adus pluguri, nişte bijuterii de fier! Înşurubai brazda la 20 centimetri, mergea la 20 centrimetri! Ţineai numai de coarnele plugului, iar plugul mergea aproape singur. Şi am dat la ţărani… fără bani, trei pătrimi ne-au dat pe gratis. […]
Case, la fel, [zona] Steaua, de pe Griviţei, pentru CFR, e făcută de noi; [zona] Vatra Luminoasă, e făcută de noi; parcurile, făcute de noi… Am început să facem construcţii. Ceferiştii intrau, cu 300 de lei, intrau în casă – proprietari! – şi plăteau [ratele] în 20 de ani… Era 10 000 de lei atuncea o casă.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]
Gabriel Ţepelea, academician, filolog, membru al Tineretului Ţărănist din 1933.
„Un moment absolut deosebit pe care am ţinut să-l consemnez este cel din 1936. Am luat parte la o întrunire care a avut loc la Vinţi [Vinţu de Jos]. […] Şi, deci, am mers acolo pentru că, practic, se zvonea, se ştia într-un fel în cercurile noastre, că Maniu va face acolo o declaraţie extraordinară. În ’36 începuse Carol al II-lea să-şi manifeste propensiunea sa spre dictatură, să nu mai ţină seama de regulile democratice, să fie suspus mai mult presiunilor celor din jur, adică ale Camarilei, să-şi neglijeze familia, adică pe Regina-Mamă, mama lui Mihai I, soţia lui, şi să fie cunoscut ca iubit al doamnei Lupescu, deci se ştiau toate acestea şi se anunţa că Iuliu Maniu va lua o atitudine fermă în problema monarhiei, în problema democraţiei, în problema constituţionalităţii.
La această adunare am fost prezent şi am admirat – aşa cum am relatat într-una din însemnările mele – am admirat fermitatea, dar şi politeţea aulică [a lui Maniu]. El vorbea despre Majestatea Sa care trebuie să reintre pe linia regulilor constituţionale, să întrerupă orice legătură cu doamna Lupescu şi nu ceva pe linia – pe care o practică, din păcate, unele ziare şi astăzi şi o practicau şi atunci – a unor cuvinte tari, cuvinte-măciucă, cuvinte insultătoare la adresa celor două personaje. Toate acestea [erau] spuse pe un ton care arăta convingerea intimă, că nu este vorba de o intrigă, că nu este vorba de o ranchiună, că nu este vorba de o poziţie personală, este vorba de o poziţie în interesul naţiunii. Că, din moment ce regele care potrivit constituţiei trebuia să domnească, dar nu să guverneze, începea să guverneze, se puteau întrevedea zonele nenorocirilor viitoare – care din păcate au şi venit. Ele au dus în cele din urmă la acel guvern al Frontului Renaşterii Naţionale, peste nu mai mult de doi ani, în 1938 […].
Deci, consider acel discurs de la Vinţi la care am asistat un discurs istoric, care dădea un răspuns public tuturor revoltelor împotriva devierilor monarhiei de la îndatoririle ei. Deci, Maniu a pus ideea de ţară şi de interes general deasupra intereselor de partid. Ştia foarte bine că niciodată acest partid nu va mai veni la putere în timpul cât era Carol rege!”
[Interviu de Mariana Conovici, 1999]
Victor Marian, pofesor, membru al Asociaţiei Pro Transilvania.
„La 15 noiembrie 1940, în casa lui Ghiţă Pop de pe strada Dionisie Lupu lua fiinţă Asociaţia Pro Transilvania. Din această asociaţie făceau parte în general foştii refugiaţi şi expulzaţi din Ardealul de Nord vremelnic ocupat de maghiari. Cine erau membrii acestei asociaţii? Preşedinte a fost Ghiţă Pop, iar preşedintele de onoare Iuliu Maniu. Din asociaţie făceau parte în general tineri, erau Corneliu Coposu, Vasile Netea, Iustin Ilieş şi alţii. Scopul acestei asociaţii era acela de a trezi permanent în noi conştiinţa că Transilvania de Nord este pământ românesc şi în curând va fi reeliberat. […]
Deci, Iuliu Maniu ne spijinea şi moral şi material prin partid, dar partidul funcţiona atunci ilegal [din 1938]. Aveam sediu aci, pe strada Clemenceau, acum nu ştiu cum se numeşte strada lângă Ateneul Român.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1997]
