Motto: „Nuvelist şi dramaturg, Anton Cehov a creat opere care au intrat în fondul de aur al literaturilor rusă şi mondială. În creaţia lui Cehov spectatorii găsesc căutarea sensului existenţei umane, spulberarea iluziilor, fidelitatea datoriei civice, explozia sentimentelor, tot ceea din ce se compune viaţa, cea de ieri şi de mâine” – G.B. Shaw
Vineri, 17 ianuarie, se împlinesc 160 de ani de la naşterea lui Anton Pavolvici Cehov, medic, nuvelist şi prozator, cel mai mare dramaturg al Rusiei, cel care a schimbat în mod fundamental teatrul ca mijloc de exprimare a unui concept deosebit de modern, de manifestare a experienţelor umane şi a stărilor sociale. La mai bine de un secol de la moartea sa, spectacole după piesele sale sunt prezente, practic, în fiecare stagiune pe afișele teatrelor din întreaga lume, mari regizori şi mari teatre din întreaga lume găsind surse majore de inspirație, mai actuale ca oricând, în dramaturgia lui Cehov.
Anton Pavlovici Cehov s-a născut la 17/29 ianuarie 1860, la Taganrog, Gubernia Ekaterinoslav, un oraş-port la Marea Azov, părinţii săi fiind Pavel Egorovici, un negustor care deținea o băcănie, şi Evghenia Iakovlevna (Morozova), fiica unui negustor de pânzeturi. Anton a mai avut o soră, Maria şi alţi trei fraţi, Alexander, Nikolai şi Mikhai.
Cehov și-a petrecut primii ani din viață în prăvălia tatălui, ajutându-l la diverse activităţi.
Între anii 1867 şi 1879, parcurge studiile primare şi secundare în oraşul natal, perioadă în care frecventează teatrul şi redactează o revistă a elevilor.
Astfel, în anul 1867, este înscris la şcoala grecească parohială din localitate, unde urmează cursul pregatitor, apoi, din anul 1868, începe să studieze la liceul clasic din Taganrog, care – dupa mărturia scriitorului Tan-Bogoraz – „reprezenta, de fapt, un fel de batalioane de deţinuţi sui generis”.
În anul 1873, concomitent cu liceul, urmează şcoala de meserii, învăţând croitoria, în acelaşi an participând, pentru prima dată, la o reprezentaţie teatrală.
Urmeaza ani grei, în care adolescentul Cehov era obligat de tatăl său să cânte în corul bisericii şi să stea ore nesfârşite la tejgheaua băcăniei, pe a cărei firmă scria „Ceai, zahăr, cafea, săpun, salam şi alte coloniale”…
În anul 1876, Pavel Egorovici intră în faliment și, pentru a scăpa de creditori, fuge la Moscova – fiind urmat de soţie, cu cei doi copii mai mici, Maria şi Mikhai, casa familiei este vândută pentru acoperirea datoriilor -, iar tânărul Anton Cehhov rămâne în Tangarog doar cu fratele său mai mic și este nevoit să se întrețină singur. După fuga tatălui său la Moscova, este nevoit să acorde meditaţii pentru a supravieţui, şi tot din motive financiare, începe să scrie, pentru început la diverse reviste umoristice.
În anul 1879, termină liceul, apoi obține o bursă din partea primăriei și se înscrie la Facultatea de Medicină a Universităţii din Moscova. Cehov afirma atunci că: „Medicina este soția mea legiuită, iar literatura îmi este amantă”.
În anul 1880, debutează cu povestirea “Scrisoare către un vecin savant”, publicată în revista Strekoza, iar în anii care au urmat a colaborat cu mai multe reviste, timp în care publică povestiri, scenete sau parodii. Impresionează prin stilul său sincer, fără victimizări, mărturisind, în repetate rânduri, că scrie doar pentru a își putea întreține familia: „ Sunt un om cu familie, fără avere. Am nevoie de bani și Divertismentul îmi plătește zece copeici rândul. Nu-mi pot permite să câștig mai puțin de 150-180 ruble pe lună, altfel dau faliment”, mărturisea Cehov în anul 1884, într-o scrisoare.
În anul 1881, scrie „Platonov” sau „Piesa fără titlu”, iar în 1883 scrie povestirile „Moartea unui slujbaș” şi „Grasul și slabul”.
După absolvire, în 1884, începe să activeze ca medic în suburbiile Moscovei – la spitalul Zvenigorod – şi începe colaborarea la revista „Novoe vremia”, în care a publicat proză.
În anul 1884, scrie povestirile „Stridiile”, „Cameleonul” şi „Masca”, nuvelele „Dramă la vânătoare” şi „Chibritul suedez” (polițistă) şi schiţa umoristică „Povestirile Melpomenei” – prima sa carte care va vedea lumina tiparului.
Un an mai târziu, scrie povestirile „Vânătorii” şi „Sergentul Pribișceev”, iar în 1886, piesa de teatru „Asupra efectelor nocive ale tutunului”, povestirea „Grișa” şi schița umoristică „Povestiri pestrițe”.
În anul 1887, Cehov scrie povestirile „Acasă”, „Sirena” şi „Kaștanka”, şi piesele de teatru „Cântecul lebedei” şi „Ivanov” şi primeşte Premiul Pușkin.
În acelaşi an, vizitează meleagurile natale, călătoria servindu-i drept inspirație pentru “Stepa” – probabil cea mai profundă povestire scrisă vreodată de Cehov – apărută în anul 1888. În acelaşi an îi apar piesele de teatru „Ursul” – o comedie într-un act – şi „Cerere în căsătorie”.
Un an mai târziu, Cehov scrie piesele de teatru ”Tragedian fără voie”, „Nunta” şi „Demonul pădurii” – o comedie în patru acte.
În anul 1890, realizează o călătorie de 11 săptămâni, pentru un recensământ, pe insula penitenciară Sahalin, o experiență care avea să-și pună o puternică amprentă asupra sa, aceasta devenind sursa de inspiraţie pentru volumul „Insula Sahalin” (publicat în anul 1893, în câteva numere ale revistei „Russkaia Misl”) – un impresionant studiu pe marginea crimei şi a pedepsei şi un reportaj excelent, nemilos şi nepărtinitor.
Iată un scurt fragment din această carte:
„Seara au avut loc jocuri de artificii. Pe străzile luminate de lampioane şi focuri bengale s-au plimbat pînă noaptea tîrziu grupuri-grupuri de soldaţi, deportaţi şi ocnaşi. Porţile închisorii au stat deschise. Duika, prăpăditul de rîu totdeauna murdar şi cu maluri pleşuve, era împodobit acum cu lampioane colorate; focuri bengale i se oglindeau în apă şi părea frumos, ba chiar măreţ, deşi arăta puţin caraghios, ca fata bucătăresei împopoţonată cu rochia domnişoarei. În grădina guvernatorului răsuna fanfara, cînta corul. S-au tras şi salve de tun, pînă la urmă tunul a explodat. Dar cu toată zarva aceasta, străzile erau triste. Nici cîntece, nici armonici, nici măcar un beţiv binedispus. Oamenii rătăceau ca nişte umbre şi tăceau, tot ca umbrele. Chiar şi în strălucirea focurilor bengale, ocna rămînea ocnă; muzica, ascultată de departe de oameni care ştiu că niciodată nu se vor mai întoarce în patrie, trezeşte în suflet doar o mîhnire amară.”
După ce se întoarce din expediție, începe să se dedice din ce în ce mai mult activităților filantropice, contribuind financiar la construirea mai multor școli.
În 1891, publică piesa de teatru „Jubileul” şi nuvela „Un duel”, iar în 1892, povestirea „Salonul numărul 6”.
În perioada voiajului său în Italia, din anul 1894, sănătatea sa dă primele semne care indică probleme serioase.
Tot în 1894, publică povestirile „Călugărul negru” şi „Vioara lui Rotschild”, iar un an mai târziu, povestirea „Ordinul Anna” şi nuvela „Trei ani”.
În anul 1896, îl cunoaşte pe renumitul Konstantin Sergheevici Stanislavski, regizor și teoretician rus al teatrului, inovator în teatrul și arta actoricească, care îi va regiza multe din viitoarele piese de teatru.
Tot în 1896, scrie povestirea „Casa cu mezanin”, nuvela „Viața mea”, dar, mai ales, piesa de teatru “Pescărușul”, o lucrare care nu s-a bucurat de succes în acea perioadă, Cehov concluzionând, în stilul său original, că ar trebui să se oprească din a scrie piese de teatru. Spre mulţumirea posterităţii, demersul a rămas doar la stadiul declarativ.
Cehov a fost bun prieten cu Tolstoi, cel care a scris „Război și Pace”, reproșându-i acestuia, în dese rânduri, mai în glumă, mai în serios, că povestirile și personajele sale nu au nicio finalitate, niciun răspuns mulțumitor la problemele epocii. Însă tot Cehov avea să declare că „un scriitor ar trebui să ridice întrebări, nu și să răspundă la ele”.
În anul 1897, Cehov scrie remarcabila piesă de teatru „Unchiul Vania” şi povestirea „Mujicii”, iar în 1898, povestirea „Omul în carapace”.
Tot în anul 1898, scriitorul cumpără un teren la Ialta, locul unde va concepe una din cele mai de succes povestiri ale sale, „Doamna cu cățelul”, care a fost publicată un an mai târziu.
Între anii 1896 și 1901, piesele sale de teatru sunt puse în scenă: în 1896 are loc premiera piesei „Pescăruşul”, urmată de „Unchiul Vanea” (jucată pentru prima dată în 1899) şi „Trei surori” (cu premiera pe 31 ianuarie 1901).
Încă din timpul vieţii, între anii 1899 şi 1902, i se tipăreşte ediţia de „Opere”, apărută în zece volume.
La 25 mai 1901, Cehov se căsătorește cu actrița Olga Leonardova Knipper – dar mariajul lor va fi unul nefericit, mai ales din cauza distanței: dramaturgul locuia la Ialta, în timp ce soția sa la Moscova – , în acelaşi an terminând de scris piesa de teatru „Trei surori”, apoi i-au apărut povestirile „Arhiereul” (1902) şi „Logodnica” (1903).
În vara anului 1903, se îmbolnăvește de pleurită (pleurezie), iar în perioada iernii boala i se agravează considerabil, fiind diagnosticat cu tuberculoză pulmonară.
În 17 ianuarie 1904, are loc premierea piesei “Livada de vișini”, însă starea sa de sănătate continuă să se deterioreze, motiv pentru care va pleca la tratament într-o stațiune din Germania.
Anton Pavlovici Cehov pleacă la Domnul la 2/15 iulie 1904, la doar 44 de ani, la sanatoriul Badenweiler, aflat în regiunea Baden din Germania. Trupul său neînsufleţit va fi transportat în Rusia, într-un vagon de stridii, fiind înhumat în Cimitirul Novodevichy din Moscova.
Trebuie spus că, deși a fost botezat și a beneficiat de o educație religioasă, în timpul vieţii, Cehov a devenit necredincios, în acest sens pilduitoare fiind afirmaţia scriitorului Leonid Grossman, care spunea: „Ateul Cehov este, fără îndoială, unul din cei mai creștini poeți ai literaturii mondiale”.
