La vârsta de 35 de ani, poetul năsăudean George Coşbuc (1866-1918) era deja „popular în toate ţările locuite de Români”, iar cei apropiaţi îi spuneau cu duioşie „badea Gheorghe”. Se lansase în gazeta Tribuna din Sibiu în 1884, iar de atunci versurile şi povestirile sale – fie ele de dragoste sau cu iz etnografic – circulau şi în cenaclul literar Junimea, dar şi prin casele românilor de la sate. Unele dintre poeziile sale deveniseră cântece. Tinerii intelectuali transilvăneni îl preţuiau şi ca susţinător al unităţii culturale a românilor de dincoace şi dincolo de Carpaţi.
Un mare admirator al lui George Coşbuc era şi studentul ardelean Onisifor Ghibu – cel care avea să devină unul dintre marii noştri pedagogi militanţi -, aflat la începutul secolului XX la Universitatea din Bucureşti. În 1905 Onisifor Ghibu (1883-1972) l-a întâlnit prima dată pe „badea Gheorghe”, era şi el în capitala Regatului unde îşi întreţinea familia ca şef de birou la Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor. Amintirile legăturilor lui Ghibu cu poetul său preferat aveau să fie lăsate în scris (au fost publicate mai întâi în 1974), dar şi povestite în faţa microfonului în 1972. 21 de ani mai târziu, cu multă bunăvoinţă, Octavian Ghibu, fiul său, avea să doneze o copie a valoroasei înregistrări Arhivei de istorie orală. Astfel, putem auzi astăzi despre întâmplări de la începutul veacului trecut. Ascultând povestea întâlnirilor dintre Ghibu şi Coşbuc, sunt de remarcat sfiala şi buna cuviinţă cu care se apropiau pe atunci tinerii de idolii lor.
Audio: O. Ghibu, înregistrare din 1972
Un om „direct coborât din cer”
„Pe badea Gheorghe din Hordoul Năsăudului l-am cunoscut mai întâi prin opera sa, pe când eram elev la liceul românesc din Braşov. Mi-aduc foarte bine aminte că în epoca în care mă pregăteam pentru bacalaureat şi mă delectam cu paginile de istorie a literaturii române a trebuit să mă opresc mai pe larg asupra a doi poeţi care mi se lipiseră de suflet, amândoi ardeleni. Coşbuc pe de o parte, Ştefan Iosif pe de alta. […] M-a cucerit <badea Gheorghe> despre care ştiam că unii îl numesc cu acest nume, deşi la data aceea Coşbuc nu era deloc un <bade> în toată puterea cuvântului, avea abia 35 de ani. Dar opera lui mă pătrunsese aşa de mult, încât eu îl vedeam într-o aureolă nu numai de prooroc dar oarecum şi de sfânt. Şi mi se părea o clipă de fericire când puteam să am măcar şi pe scurtă durată contact cu opera lui, cetind-o printre orele de învăţătură pentru bacalaureat, cetind-o ca pe o recreaţie binefăcătoare sufleteşte. Nu cutezam să mă gândesc că aş avea vreodată prilejul să-l văd cu ochii mei pe acest om care este direct coborât din cer, după cum îl simţeam eu.”
„Ăsta-i Coşbuc!”
„În preajma Crăciunului, un prieten de-al meu, fost coleg de şcoală la Braşov, care era student […] la Viena unde a avut contact mai de aproape cu veritabila cultură apuseană, a venit [la Bucureşti]. […] Într-o seară ne-am dus la teatru. […] Seara, pe la 11, după terminarea teatrului, ne-am dus la Caru’ cu bere. Sala obişnuită pentru restaurant era 90% goală. Cei mai mulţi plecaseră, au mai rămas la trei-patru mese câte doi-trei inşi. Când am intrat, la mijlocul sălii dăm cu ochii de [Iuliu] Tuducescu, bănăţeanul care era custode la Secţia de Manuscrise a Academiei Române, pe care îl cunoşteam foarte bine. […] Îl văd pe Tuducescu şi vizavi de el, dar cu spatele spre noi care intram, o altă persoană. Din profil am gândit că este Coşbuc pe care-l cunoşteam din fotografii. Am rămas ca trăznit! Vai de mine! Ăsta-i Coşbuc, pe care-l pot vedea cu ochii mei vii, fizici.
N-am avut curajul să ne apropiem de masa lor şi am luat loc la o masă cea mai îndepărtată, dar nu prea îndepărtată, căci vroiam să-i auzim glasul lui Coşbuc, chiar dacă nu înţelegeam nicio vorbă. Ne-am aşezat la o masă oarecare, l-am salutat pe Tuducescu care mi-a făcut un semn aşa, de prietenie şi am cerut şi noi câte un pahar de bere ca să nu fi intrat degeaba acolo şi să putem să ne bucurăm de priveliştea care ni se oferea. Coşbuc era într-o vervă extraordinară, vorbea şi vorbea. Noi n-auzeam aşa decât fragmente de cuvinte, ceea ce ne îndestula însă aproape pe deplin.
După un timp oarecare, Coşbuc a ieşit puţin până afară şi Tuducescu zice: <Ce mai zici, Ghibule?> Zic: <Sunt aicea cu un prieten de la Viena.> <De la Viena?> <Da, un student de la Viena care a venit să vadă Bucureştiul>. <Ei, bravo, de ce nu veniţi la noi la masă? E şi badea Gheorghe aicea, Coşbuc>. Ce să căutăm noi la masă cu Coşbuc?! <Haideţi aicea>. <Nu, domnule…> S-a întors Coşbuc, şi-a reluat locul şi a început să povestească mai departe. Coşbuc avea obiceiul să… se îndeletnicească puţin şi cu – ceea ce îi făcea o plăcere deosebită -, cu câte un pahar de bere mai ales, dar şi cu alte băuturi, fără să ţie totdeauna măsura cuvenită, trecând într-un stadiu mai avansat al unei euforii care trecea uneori la semne mai puţin simpatice, aşa. În sfârşit, vorbea şi vorbea. Când s-a aşezat, Tuducescu [zice:] <Bade Gheorghe, sunt doi băieţi de-ai noştri din Ardeal aicea, studenţi, de la Viena. Să-i chemăm aici…> <Să vie aici>. <Haideţi aici, măi băieţi!> Nu mai puteam refuza din moment ce dorinţa asta se manifesta de ambele părţi şi, cu toată sfiala cuvenită, ne-am apropiat de masa aceea şi am luat loc. Eu vizavi de Bucşan, Coşbuc vizavi de Tuducescu. Coşbuc era puţin, ca să zic aşa, cam pilit, nu tare, dar se vedea. <Hei, voi sunteţi studenţi, măi? Eu credeam că sunteţi din ăia care vindeţi mosoare, mosoare cu aţă… ştiţi ce-s mosoarele…> Noi ne-am [gândit] bietul om este pilit şi vine cu astfel de vorbe nelalocul lor. […]
<De unde sunteţi?>, se îndreaptă spre mine. <De la Sălişte>. <De la Sălişte? Ce face Trică?> Trică era – pe vremea când Coşbuc petrecea ca gazetar la Tribuna din Sibiu – învăţător la şcoala din satul meu natal, mai târziu a ajuns director. […] <Dar popa Manta din Gura Râului?>, o altă figură foarte interesantă a Ardealului vechi, preot la Gura Râului, om cu casa deschisă, cu interes pentru lucrurile frumoase, prieten cu multă lume pe care o frecventa şi cu Coşbuc, uneori. Într-o vară a stat Coşbuc chiar la Gura Râului vreo câteva săptămâni şi în legenda care s-a încetăţenit apoi, mai târziu, în acest sat de munte, se susţine că la Gura Râului ar fi scris Coşbuc Nunta Zamfirei. I-am spus şi de popa Manta că l-am văzut mai demult şi e sănătos.”
„Damele de onoare ale lui Dumnezeu”
„Se uită Coşbuc mai bine la mine: <Mă, tu eşti ăla cu Damele de onoare ale lui Dumnezeu?> Eu am rămas încremenit! Ăsta-i pilit rău!… <Fetele împăraţilor sunt damele de onoare ale lui Dumnezeu>, o concepţie de o absurditate fără pereche! N-am ştiut ce să răspund, am dat din umeri. <Tu eşti ăla, mă! Tu eşti ăla! Onisifor Ghibu, nu?> <Da…> <Păi, am citit, măi, acum, ieri, alaltăieri, nu ştiu, în Luceafărul sau în Viaţa Românească cu Damele de onoare ale lui Dumnezeu… tu eşti ăla, îmi aduc aminte foarte sigur!> Avea dreptate, eu eram cu Damele de onoare ale lui Dumnezeu! Un amănunt căruia nu-i dădusem aşa mare importanţă ca acea pe care a dat-o Coşbuc. În lucrarea mea, cea dintâi, tipărită în vara anului abia expirat în care am urmărit problema limbii noilor cărţi bisericeşti, am criticat greşeala cea mare a Sfântului Sinod săvârşită în noua ediţie a cărţilor bisericeşti tipărite pentru întâia oară cu litere latine. […] Într-unul din Psalmii lui David, unde textul vechi spunea aşa: <Fetele împăraţilor sunt întru cinstea Ta, Doamne>, deştepţii de la tipografia cărţilor bisericeşti, care au avut sarcina să îndrepte noua ediţie, au găsit că e mai bună expresia că <Fetele împăraţilor sunt damele Tale de onoare, Doamne!> Coşbuc era revoltat: <Auzi, domnule? Dumnezeu cu dame de onoare! Îţi poţi închipui un astfel de Dumnezeu?> Şi râdea, să se prăpădească. Şi repeta mereu: <Fetele împăraţilor sunt damele de onoare…> <Măi, tu eşti un om interesant, mă. Eu credeam că eşti de-ăla cu mosoare, care umblă cu mosoare prin cârciumă, să le vândă. Când colo, tu te ocupi cu lucruri serioase!> Ştii că şi eu ştiu drăcii de-astea, am şi eu pasiunea de a descoperi ciudăţenii din evoluţia limbii din diferite epoci, am material foarte bogat, material brut, că eu n-am ce face cu el, n-o să mă apuc să fac filologie. Văd că tu te pricepi! Ştii ce mă gândesc eu? Duminică, de la 11, să vii la mine acasă, să-ţi dau ţie materialul. Vei face tu ce vei face cu el… Vrei?> <Cum să nu vreau! Sunt mai mult decât încântat şi fericit!> […] M-am dus, într-adevăr, la ora respectivă, am sunat, am sunat… Într-un târziu a venit cineva şi a deschis uşa, era Coşbuc într-un halat de cameră, cu părul vâlvoi, cu faţa cam buhăită de nesomn, zice: <Măi, am fost aseară la o nuntă. […] Sunt cam mahmur acuma şi n-am dormit aproape deloc. Nu te pot primi acuma, că nevastă-mea doarme, vii tu altă dată>. Natural că m-am retras. Altădată nu s-a mai ivit… pentru că mie mi-a fost sfială să mă duc pe capul lui, el nu mi-a trimis vorbă şi a rămas cunoştinţa noastră pentru atuncea într-atâta. Asta a fost prima cunoştinţă cu Coşbuc.”
Apa de dinţi Odol…
„Am uitat să spun, când ne-am dus noi la masă, convorbirea se învârtea în jurul unei întâmplări care a avut loc cu vreo zi–două înainte. Spunea Coşbuc, zice: <Un farmacist care a introdus acuma, de curând, între articolele farmaciei lui apa de dinţi Odol, a venit la mine şi a zis: `Domnule, eu am auzit că dumneata ştii a face poezii frumoase!` `Fac şi eu cum pot!` `Dom’le, eu aş vrea să îmi faci o poezie în care să faci reclamă pentru Odol, că eu îţi plătesc dumitale cumsecade pentru poezie!` Şi am râs puţin de Odol… mă gândeam, câţiva zeci de lei acolo nu strică la casa omului sărac. Şi mă gândeam să fac o poezie, dar… n-am rime pentru Odol… Ia daţi rime pentru Odol!>… Ne-a pus la treabă! <Odol, sobol, ocol, alcool>, am spus şi noi câte şi mai câte, până şi-a îmbogăţit el, aşa, instantaneu [lista de cuvinte]… Zice: <Când oi lua banii, am să vă chem. la câte un pahar de bere!> Şi-apoi a făcut o poezie cu Odol: <Într-o mansardă înaltă, Regina şi Caról. Caról cu mâna goală, regina – braţul gol -, se spală cu Odol…> şi râdea să se prăpădească!… Nu ştiu dacă a făcut el poezia ori n-a mai făcut-o, dar îl preocupa mereu, <Odol, odol…>”
