Născută în Italia, fiică a diriguitorului Republicii Florentine, Lorenzo de’ Medici, numit de către contemporanii săi Lorenzo Magnificul, soţie a regelui Henric al II-lea al Franţei şi regină a Franţei, ţara sa de adopţie, Caterina de’ Medici, care a domnit între 1547 şi 1559, a fost o neobosită ocrotitoare a artelor şi o neşovăielnică promotoare a Renaşterii, inspirată fiind de mecenatul familiei Medici, şi o sprijinitoare a renumitului medic şi cabalist ale cărui profeţii dau fiori şi în zilele noastre, Nostradamus, despre care se spune că a creat un talisman special pentru regină. Poeţii au lăudat-o ca pe o nouă Artemisia, cu referire la Artemisia a II-a din Caria, conducătoare a micului regat din Asia Mică, în secolul al IV-lea î.Hr., alături de soţul său Mausol, şi cârmuitoare unică după moartea acestuia, pentru care a finalizat celebrul Mausoleu din Halicarnas. La rândul ei, Caterina a comandat un mormânt magnific pentru soţul său, Henric al II-lea, în locul de odihnă al regilor Franţei, din secolul al X-lea până spre jumătatea secolului al XIX-lea, Catedrala gotică Saint-Denis, din Paris, unde îi stă alături în veşnicie.
O reprezentare a Caterinei, considerată a fi cea mai apropiată de realitate, este expusă la galeria de la Palazzo Vecchio din Florenţa, un portret mural realizat în jur de 1585 de marele umanist italian Giorgio Vasari. Un alt portret al Caterinei, păstrat la Palazzo Pitti, realizat de un pictor anonim, o înfăţişează într-o rochie somptuoasă, împodobită cu pietre preţioase, ca o ilustrare a grandorii şi rangului. Multe portrete din colecţia ei au fost pictate de artiştii de la curtea franceză de la Fontainebleau, Jean Clouet şi fiul său, François Clouet, favorit al reginei. Într-un portret din colecţia Muzeului Luvru, François Clouet o descrie pe Caterina într-un stil liniar, simplu, rafinat, cu o cromatică discretă, în veşmintele sale de doliu, pe care regina le-a purtat mult timp după moartea soţului său. Într-un bust miniatural, în format oval, tot al lui François Clouet, silueta sveltă a reginei se profilează pe un fundal albastru, scoţând în evidenţă podoabele preţioase. Italianul Jacopo Chimenti surprinde evenimentul căsătoriei Caterinei cu Henric, la care participă Papa Clement al VII-lea, tot din familia Medici. Caterina este descrisă aici ca o tânără plină de graţie, rafinată, cu o expresie reţinută, subliniată şi de cromatica discretă a veşmintelor sale, în contrast cu roşul puternic al pelerinei papale. Pictorul francez de secol XVI François Dubois, un protestant din Amiens refugiat la Geneva, a realizat lucrarea ‘Masacrul de Sfântul Bartolomeu’, una dintre cele mai renumite picturi în care apare Caterina, în veşmântul ei negru de doliu, într-o descriere a masacrului comis asupra hughenoţilor în noaptea Sfântului Bartolomeu. Caterina, învinovăţită de ororile din acea noapte, apare ieşind din Luvru şi inspectând un morman de cadavre. Tabloul este excepţional nu numai pentru calitatea execuţiei sale, ci şi ca una dintre rarele reprezentări contemporane a masacrului. Şi tabloul ‘O dimineaţă la porţile Luvrului’, al francezului de secol XIX Edouard Debat-Ponsan, o prezintă pe Caterina în aceeaşi ipostază din acea noapte teribilă din istoria Franţei, într-o scenă reimaginată după lucrarea lui Dubois.
Demnă urmaşă a extravagantului său tată, Henric al VIII-lea, regele care a avut şase soţii, Elisabeta I, supranumită Regina Fecioară, Buna Regină Bess sau Gloriana, numele protagonistei poemului despre viaţa sa, scris de poetul englez Edmund Spenser, ‘The Faerie Queene’ (Regina Zânelor), a fost ultimul monarh al Casei Tudor. Elisabeta I a învins temuta flotă spaniolă Invincibila Armada şi a dat numele ei vremii în care a domnit (1558–1603), ca Epoca Elisabetană, apogeu al Renaşterii engleze, când artele şi-au afirmat supremaţia, iar Anglia s-a pus la adăpostul protestantismului. Portretizarea Elisabetei I a Angliei stă mărturie evoluţiei portretelor regale engleze, de la veridicitatea vădită, la compoziţii complexe menite să transmită mesaje ale puterii şi aspiraţiilor monarhice. O descriere riguroasă, cu puţine detalii, a unei tinere cu o privire fermă şi o postură categorică a Elisabetei Tudor, viitoarea Elisabeta I, a realizat renascentistul german Hans Holbein cel Tânăr, care l-a pictat şi pe regele Henric al VIII-lea, în prima jumătate a secolului al XVI-lea.
Unul dintre cele mai timpurii portrete ale Elisabetei este Portretul Clopton, pictat după accederea ei la tron. O imagine de o evidentă simplitate faţă de cele ce aveau să urmeze, dar anunţând cromatica dominantă pe placul suveranei, cu accente de negru şi alb. Eleganţa şi rangul sunt subliniate de blana de hermină de pe umeri, accesorizarea este modestă, dar bijuteria de pe piept este minuţios descrisă, prefigurând vasta serie de valoroase bijuterii ce aveau să apară în descrierile ei ulterioare. Portretul Hampden, pictat de Steven van Der Meulen, unul dintre artiştii flamanzi proeminenţi de la curtea Tudor, este una dintre reprezentările executate la scurt timp după încoronare, în care regina poartă o amplă rochie roşie cu broderie albă. Dăruit de Elisabeta nobilului Griffith Hampden, pentru a marca vizita ei la Casa Hampden, acest portret include, pentru prima dată, sfera armilară ca emblemă regală, pe partea inferioară a şiragului mare de perle purtat de regină. Unul dintre primele portrete miniaturale ale reginei a fost realizat de Nicholas Hilliard, ca un prototip idealizat al unei suvenare domnitoare, purtând haine şi bijuterii deosebit de sofisticate. Hilliard reia trăsăturile descrise în această miniatură în alte două celebre portrete, denumite Phoenix şi Pelican, după bijuteriile pe care le poartă regina, în formă de fenix şi de pelican. Pasărea mitică Phoenix, simbolizând renaşterea şi castitatea, a devenit asociată cu regina, ca o emblemă a virginităţii şi a unicităţii sale. În Portretul Pelican, bijuteria purtată reprezintă jertfa de sine, întrucât despre un pelican se spune că se sacrifică pentru a-şi hrăni puii, o aluzie la rolul Elisabetei de mamă a naţiunii. Un alt important portret oficial este Portretul Darnley, numit astfel după fostul său proprietar, pictat probabil de un artist flamand, în jurul anilor 1575, păstrând impresia de frumuseţe fără vârstă a suveranei, care poartă o rochie în tonuri de ocru şi oranj, cu fir de aur, cu o atitudine distantă şi semeaţă, ţinând în mână un preţios evantai din pene de struţ.
Bijuteria cu pandantiv ce atârnă de la corsaj are un rubin roşu înconjurat de zei romani, poate o subliniere a educaţiei clasice de înaltă ţinută primită de regină. Pe o masă alăturată se află un sceptru şi o coroană, într-o primă apariţie a acestor simboluri ale suveranităţii, folosite separat ca recuzită, mai degrabă decât purtate. În Portretul cu Hermină, atribuit de unii specialişti lui William Segar, artist al Casei Tudor, de alţii lui Nicholas Hilliard, Elisabeta este descrisă tânără, într-o fastuoasă rochie neagră, bogat decorată. În acest portret, Elisabeta poartă celebra bijuterie numită ‘Cei trei fraţi’, formată din trei diamante aşezate în triunghi, în jurul unui alt diamant ascuţit. Hermina aflată pe mâna ei stângă simbolizează regalitatea, animalul purtând o coroană de aur, pentru a semnifica măreţia şi puritatea. Pictat de flamandul Marcus Gheeraerts cel Tânăr, în 1592, Portretul Ditchley, al cărui nume vine de la Sir Henry Lee de Ditchley, autorul spectacolelor grandioase de la curtea elisabetană, a fost creat probabil pentru o fastuoasă sărbătoare de la Ditchley, în Oxfordshire. Elisabeta, într-o exuberantă rochie albă, stă peste o hartă a Angliei, exact peste Oxfordshire, semnalând dreptul ei divin de a guverna, asociat şi cu bijuteria în formă de sferă armilară sau celestă. Hans Eworth, un olandez ajuns la Londra, unde a creat decoruri şi costume pentru evenimentele de curte şi a produs complexe opere alegorice şi religioase, povesteşte în altă cheie, în lucrarea sa ‘Elisabeta I şi Cele Trei Zeităţi’, din 1569, mitul judecăţii lui Paris, muritorul ales de zei să decidă care dintre cele trei zeiţe – Atena, Hera sau Afrodita – este cea mai frumoasă şi merită să primească mărul de aur. În compoziţia împărţită în două planuri, cel al contemporaneităţii şi cel al lumii alegorice a zeilor, Elisabeta ia locul lui Paris, apărând de sub o arcadă clasică şi ţinând în mână un glob, în loc de măr. ‘Regina Elisabeta I cu Sita’ (simbol al castităţii) este o temă aleasă de doi artişti, George Gower şi Quentin Metsys cel Tânăr, versiunea acestuia din urmă rămânând ca un valoros document istoric. Metsys sugerează, printr-o trimitere la tema triumfului castităţii, din poemul ‘Triumfuri’ al umanistului italian Francesco Petrarca, o asociere a Elisabetei cu Tuccia, o fecioară vestală romană, o metaforă a castităţii.
Atât în tabloul lui Gower, cât şi în cel al lui Metsys, lângă regină apare globul pământesc, ca simbol al măreţiei monarhice. Un alt tablou al lui Gower, Portretul Armada, din 1588, aflat la Woburn Abbey, o compoziţie cu Elisabeta în prim-plan şi un peisaj în fundal, un epitom al eleganţei regale, aminteşte de marea bătălie pe mare, când flota engleză a învins Armada spaniolă invadatoare. Regina în ipostaza Gloriana, purtând culorile ei preferate, alb şi negru, un guler exuberant şi mai multe şiraguri de perle, însemn al virginităţii sale, e înconjurată de simboluri ale imperiului, imaginată ca împărăteasă a lumii şi comandant al mărilor, cu o mână ferm plasată peste un glob, în timp ce scenele bătăliei, întrezărite prin cele două ferestre din fundal, vorbesc despre victoria sa, ca o impresionantă declaraţie de putere şi autoritate. Un alt portret simbolic al reginei este Portretul Curcubeului, de la Hatfield House. Atribuit de unii lui Isaac Oliver, un hughenot care a fugit în Anglia din cauza războaielor religioase din Franţa, de alţii lui Oliver Marcus Gheeraerts cel Tânăr, o prezintă pe Elisabeta în ipostaza de Regină Fecioară, purtând un corset brodat cu flori şi o manta drapată peste un umăr, într-o nestăvilită explozie cromatică. Apar şi perlele, ca simbol al virginităţii, iar în mână ţine un curcubeu, ca simbol al păcii, care a şi dat denumirea tabloului.
În Spania, Isabela I, Regina Castiliei şi Leonului (a domnit între 1479 – 1504), şi Ferdinand al II-lea de Aragon (a domnit între 1479 – 1516), numiţi de Papa Alexandru al VI-lea Monarhii Catolici, au creat un imperiu şi au pus piatra de temelie pentru unificarea politică a Spaniei, ce avea să fie împlinită de nepotul lor, Carol Quintul. Luminaţii monarhi spanioli au susţinut expediţiile lui Cristofor Columb, ale cărui descoperiri au făcut din Spania prima putere colonială a epocii moderne. Simboluri ale puterii Monarhilor Catolici, coroana şi sceptrul Isabelei şi sabia lui Ferdinand sunt păstrate la Capilla Real din Granada, unde retablul principal, operă a renascentistului spaniol Felipe Bigarny, dedicat monarhilor, are la bază sculpturi ale Isabelei şi lui Ferdinand. O statuie a Isabelei I a Castiliei, realizată de sculptorul baroc italian stabilit în Spania, Giovanni Domenico (Juan Domingo) Olivieri, în 1753, reprezentând o femeie puternică, demnă, într-un drapaj elegant, se află în Grădinile Sabatini de la Palatul Regal din Madrid. Muzeul Prado găzduieşte mai multe portrete ale Isabelei. Într-o lucrare realizată în 1490, un autor anonim, presupus a fi fost pictorul Antonio Inglés, o descria într-o notă de deplină sobrietate şi distincţie, având o carte de rugăciuni în mâini, o referire la devotamentul ei religios.
Luis de Madrazo y Kintz, un artist spaniol de secol XIX, specializat în portretistică şi scene religioase, a preferat un portret întreg, Isabela purtând o graţioasă rochie în tonuri de roşu închis şi având sceptru şi coroană. Imaginea reginei e reflectată şi în opera flamandului Juan de Flandes, activ în secolele XV-XVI. În afară de opera sa majoră realizată pentru regină, Polipticul Isabelei Regina Catolică, pictat în colaborare cu Michel Sittow, Juan de Flandes o portretizează pe regină îmbătrânită, în ultimi ei ani de viaţă, având o expresie îngândurată. Absenţa aglomerărilor simbolice concentrează atenţia la chipul reginei, puternic luminat, care se distinge prin contrastul puternic cu fondul închis. Într-un tablou de secol XV, descriind casătoria Isabelei cu Ferdinand, realizat de un artist anonim aparţinând Şcolii spaniole, regina este înfăţişată cu părul lăsat liber, neacoperit, carnaţia luminoasă proiectată pe fundalul închis aducând o notă de dramatism compoziţiei. Isabela I este reprezentată şi în tabloul numit ‘Virgen de la mosca’ (Fecioara cu musca), aflat la sacristia de la Colegiata de Toro, în provincia Zamora, numele lucrării fiind dat de la insecta care apare pe genunchiul stâng al Fecioarei, pe mantia ei roşie, probabil adăugată de un artist ulterior. Fecioara cu Pruncul este aşezată pe un tron înalt, având în jur mai multe personaje, Isabela fiind identificată în personajul Sfintei Ecaterina de Alexandria, ale cărei trăsături corespund celor ale reginei. O imagine schematică şi mult stilizată a Isabelei este redată într-o operă a autorului de secol XV, Pedro Marcuello, într-un manuscris bogat ilustrat, dedicat Regilor Catolici, ca o mărturie a Războiului pentru Granada, seria de campanii militare întreprinse de Isabela şi Ferdinand în regatul stăpânit pe atunci de musulmani, pentru a-l elibera şi a-l integra sub Coroana Castiliei. În tabloul de secol XIX al artistului spaniol Eduardo Rosales, ‘Doña Isabel la Católica dictando su testamento’ (Regina Isabela dictându-şi testamentul), Isabela este descrisă în ultimele momente ale vieţii sale, întinsă pe un pat în dormitor, în penumbră, în stânga ei stând Ferdinand, cu o privire pierdută. Sunt prezenţi fiica lor, Juana, şi diverşi curteni, între care cardinalul Francisco Jiménez de Cisneros, Mare Inchizitor, promotor al Cruciadelor în nordul Africii şi fondator al Universităţii Complutense.
Această emblematică operă a picturii spaniole, de o specială sensibilitate prin subtila suprindere a trăirilor personajelor, a semnificat reafirmarea artistică a lui Rosales, în marea tradiţie a Secolului de Aur. Isabela apare, de asemenea, alături de Ferdinand, în intervenţia decorativă de secol XVIII a pictorului de curte al regelui Ferdinand al VI-lea al Spaniei, Antonio González Velázquez, la Palatul Regal din Madrid, în ‘Columb oferind Lumea Nouă Regilor Catolici’. Compoziţia se bazează pe două grupuri de personaje, despărţite de o diagonală ce articulează spaţiul: pe de o parte, Columb oferind Lumea Nouă, reprezentată de o sferă, Monarhilor Catolici, de cealaltă parte, un Olimp al zeităţilor greco-romane. Pictorul spaniol de secol XIX, Francisco García Ibáñez, recreează scena primirii lui Columb, în ‘Regii îl primesc pe Columb la Barcelona’, operă aflată acum la Museo del Ejército din Madrid. Descriind momentul în care Columb a fost eliberat din închisoare pentru a-şi apăra cauza în faţa Regilor Catolici, lucrarea ‘Columb în faţa reginei’ este una dintre cele şase opere dedicate marelui explorator de către pictorul germano-american de secol XIX, Emanuel Leutze. Pe lângă magnificele costume minuţios descrise, Leutze a dedicat o deosebită atenţie şi arhitecturii impunătorului Palat Alhambra din Granada, unde a avut loc acea întâlnire a lui Columb cu Ferdinand şi Isabela, cu al căror sprijin temerarul descoperitor al Lumii Noi a traversat Atlanticul de patru ori, între 1492 şi 1503.
(Cristina Zaharia)
