“Lupta antibolșevică să continue!” – a hotărât mareșalul Ion Antonescu când trupele sovietice au ajuns la granița cu România. Militarii români se așteptau ca rușii să nu se oprească la graniță și să ocupe țara. Așa că au fost luate câteva măsuri. Pe Valea Prahovei au fost instalate trei posturi de radio “negre” care trebuiau să informeze corect populția în cazul ocupării Bucureștiului. În acelaşi timp, la Sadova – Câmpulung Moldovenesc a fost organizată o școală de partizani pentru țăranii din Bucovina. Aceștia, cunoscând bine munții, trebuiau să atace trupele sovietice de ocupație. Au fost învățați cum să mineze calea ferată, cum să execute o ambuscadă, cum să atace convoaiele rusești care aprovizionau frontul. În munți a fost ascunsă muniție. De asemenea, a fost ascuns și armament, astfel încât acești partizani să poată lupta mult timp împotriva trupelor sovietice. În Arhiva de Istorie Orală se păstrează amintirile a doi luptători din aceste unități de partizani.
Vasile Sauciuc – țăran din Breaza, comuna Fundul Moldovei, judeţ Suceava
„Când s-au apropit rușii ne-am refugiat. Nu am stat mult plecați și ne-am întors. Poliţia, jandarmii cum era pe atunci, ne-au luat pe scurt. Şi ne-au spus: „De aici, măi, nu plecaţi! Aici nu puteţi să staţi. Duceţi-vă să vă înscrieţi la partizani şi n-avem nimic cu voi”. Şi ne-au înscris la şcoala [la Sadova – Câmpulung Moldovenesc] unde era armament şi instructaj. Ne-au instruit. Prima dată ne-au învăţat cum să ne apărăm. Apoi am învățat să tragem foc încrucişat, să facem ambuscade. Cantonamentul a fost aici, în școală. Era vară, era război și la școală nu erau elevi. Asta a fost în vara anului 1944. Noi eram vreo șaizeci și eram împărțiți pe grupe. Într-un grup eram zece. Deci am fost șase grupuri. În timpul instrucției am stat la școală tot timpul. Făceam de gardă noaptea, acolo era armament, tot felul de armament era băgat în şcoală. Şefi de grupă erau cei care cunoşteau terenul, care erau călăuză.
Ca instructor era un sergent neamţ, care [era] născut în România, în Cernăuţi, ştia bine româneşte. A mai fost şi un plutonier de jandarmi, șef de post, din Banila, de pe Siret. Și a mai fost şi un sergent de artilerie. Instrucție au făcut mai mult cu ăştia doi, plutonierul şi sergentul. Şi sergentul era călăuza, el știa pe unde să trecem în spatele frontului. Subofiţerul de cavalerie ne-a învăţat ce să facem când vededem dușmanul și când l-ai prins în ochi să nu stai să te uiţi la dânsul. Pregătirea, instrucția a fost ca în armată…. culcări, trageri… Cum poţi să faci un pansament. Ca armament aveam automate nemţeşti şi grenade. Şi baionete nemţeşti. N-am avut pistol. Muniție luam șaizeci de cartuşe plus încărcătorul. Când am făcut instrucție am fost îmbrăcați civil, nu puteam să trecem în spatele frontului în uniformă. În spatele frontului erau misiunile noastre. În față trupe [rusești], trupele în spate, era periculos, că nu ştiai de cine să te păzeşti. Misiunea noastră era de distrus şi de omorât, ca în război. Nu aveam obiective, acționam la întâmplare. Vedeam unde sunt aşezaţi, unde sunt cantonaţi ruşii. Pe 24 august trebuia să plecăm. Eram pregătiţi, înarmaţi, pregătite maşini. Noaptea numai bine, dimineaţa pe la ora zece a venit un căpitan împreună cu sergentul: „Băieţi, românii or întors armele. Voi ce faceţi?!” Noi, parcă am fost sfătuiţi, toţi într-un glas: „Rămânem cu dumneavoastră mai departe!” Am făcut un careu aşa, pe două rânduri şi o descărcat un automat printre rânduri. „Rămânem, gata!” Am rămas până pe data de 5 septembrie. Au început să evacueze armament, tot ce era la şcoală în Iacobeni. Nu am depus nici un jurământ. Pe drum s-a făcut un tabel din noi toţi. Tabelul l-am semnat conştient de ceea ce fac, dar de jurat n-am jurat. După ce am ajuns în spatele frontului am acționat împotriva rușilor. Am avut haine de ţărani ca să nu atrăgeam atenţia. O întâmplare: într-o poiană pe aici, la Falcău, ne-am întâlnit cu şase ruşi. Din întâmplare acolo era o vacă. Armamentul îl aveam sub suman. Aveam suman cum se poartă ţărăneşte. M-au întrebat: “Ce faci?”… Au cerut vaca. Le-am dat lor vaca. După ce au trecut mai departe i-am secerat cu armele automate. Erau șase ruși și noi eram trei”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1998]
Nicolae Iurniuc – țăran din Vatra Moldoviței
„A fost o şcoală [de partizani] la Sadova. S-a înfiinţat când o intrat sovieticii aici la noi. Şi m-am înscris acolo voluntar contra ruşilor. Ca partizan contra ruşilor am umblat până s-o rupt frontul şi [rușii] s-o trecut în Ungaria. Eu m-am dus la şcoala de la Sadova. În ’44. Despre școala de partizani de la Sadova am aflat de la un refugiat cu care eram prieten. Şi ne-am unit ca să mergem contra ruşilor. Pregătirea o durat numai câteva zile. Ne-o ţinut discursuri şi şcoală şi restul în munţi… În şcoală am învăţat cum să ne ascundem, cum să tragem, cum să atacăm, cum să împuşcăm, cum să punem mine, cum să explodeze, cum să tragem cu grenade ….era un fel de grenade care se puneau pe vârful armei cu un cartuş şi trimiteai direct în cazemata rușilor. Am avut ascunse prin diferite locuri cartuşe, lăzi cu cartuşe, lăzi cu arme… Le-am am avut ascunse prin pădure… Noi eram mai mulţi… eram vreo treizeci. Eram împărţiţi pe grupe. Într-o grupă eram opt. Noi trebuia să nu-i lăsăm pe ruși să treaca frontiera. Eram îmbrăcați în uniformă…. aveam pistol nemţesc… La noi prima data instructor a fost un locotenent, Macoveiciuc Vladimir. Cu dânsul am umblat munţii ăştia … şi am atacat… multe poziţii ruseşti. Am atacat pe ruși până s-a rupt frontul. Şi după ce s-o rupt frontal, nemții ne-o dat înapoi ca să fim partizani înapoia frontului şi ca să putem mina şi ca să putem distruge… La început am purtat haine militare româneşti. Când am atacat poziţiile ruseşti eram îmbrăcaţi în uniformă. Apoi, după ce a trecut frontul, ca să ne strecurăm printre ruşi am zvârlit toate cele şi am luat de la oameni rufe care cum am putut ca să putem fugi. Acum eram îmbrăcați civil. Ne-am întors aici la Izvoare, la margine la Suceviţă. Atacam. Nu mai eram mulți…. eram vreo douăzecișicinci în total. Am venit înapoi şi atacam o maşină [rusească] aici, o maşina dincolo… Cum ni se întâmpla şi cum puteam. Atacam ca să nu mai poată trece înainte la front… să nu mai înainteze că aşa aveam ordin, să nu-i lăsăm să înainteze, să atacam aici. La un astfel de atac mergeam unul, doi, trei…. Cum puteau să se arunce, că unii erau mai batrâni, erau şi mai tineri. Sediul îl aveam în Câmpulung. Era o şcoală… Era fostul cerc militar … De acolo mai luam armament, luam ce mai puteam, că ne întorceam înapoi.
Am atacat maşini ruseşti, camioane ruseşti. Am atacam mult. Ei [rușii] o făcut un batalion de patruzeci de ruşi… o patrulă din asta rusească… umbla prin munţi după noi. Când îi întâlneam dam atacuri… Odată eram prin munţi, mergeam pe o creastă. Noi eram vreo patru inşi şi deodată apare un lup. Unul dintre noi spune: ,,Uite, măi, lupul !”… Zic: ,,Ăsta nu e lup. Ăsta e câine.”… Și când am zis eu că ăsta e câine am primit şi foc. Când am primit foc, deodată toți [ne-am aruncat] la pământ. Ne-o înconjurat. Am avut noroc de grenade din ăstea… care bătea cu arma … pe care le puneam în vârful puştii. Și când ne-o înconjurat noi am dat două grenade între ei. La un timp nu s-a mai auzit nimic… Noi ne-am retras târâş de acolo să înconjurăm noi pe dânşii. Nu mai era nimic, numai cartuşe, pachete cu cartuşe… căciuli, tot o lăsat şi o fugit… Noi eram patru şi ei erau patruzeci… Asta a fost vara [1944]. După aceea (…) noi ne-am întors acasă”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1998]
