Reporter la un mare ziar <burghez>, pilot de bombardier pe front, secretar de presă la Ministerul Afacerilor Interne, <moşier>, avocat, muncitor sezonier, mecanic pe şantiere de construcţii, şef de sindicat, inginer, şef serviciu de exploatare… Grigore Ioan a fost din toate.
Născut în 1913 într-o familie de boieri olteni înrudiţi cu Oteteleşenii, unită cu una de răzeşi moldoveni, Grigoraş a avut neşansa de a-şi pierde mama pe când era copil. A avut parte însă de o educaţie aleasă şi de şcoală la Paris, pe vremea când tatăl său, gazetar, era secretar de presă al Legaṭiei române. Întors în ţară, şi-a făcut studiile liceale la „Spiru Haret” în Bucureşti şi pe cele superioare la Facultatea de Drept. Student fiind, a început să lucreze la ziarul Universul. Apoi a învăţat să piloteze avioane şi a fost pe frontul estic, luptând contra sovieticilor. Revenit la viaţa civilă, a ajuns secretar de presă la Ministerul Afacerilor Interne chiar în perioada instalării comuniştilor la putere. Acesta a fost un moment neprielnic şi pentru a primi o moştenire la Cucova, în Bacău, unde bunica îi lăsase proprietăţi destul de întinse: o vie de 9 hectare, un teren arabil de 12 hectare, pământ în luncă, pădure, gater, casă mare şi acareturi.
Pentru toate aceste <aventuri> ale biografiei sale, Grigore Ioan era ameninţat să plătească în regimul democraţiei populare cu ani grei de închisoare. Dar de fiecare dată o întorsătură a lucrurilor l-a salvat… Iată, în decurs de trei episoade, câteva dintre peripeţiile vieţii sale, povestite cu umor şi seninătate.
„Eram leşinat după aviaţie!”
„Eu, fiind reporter la Universul, m-am împrietenit cu un tânăr [se numea Dacian] de la contabilitate, dar care nu călca absolut deloc [pe acolo] şi toată ziua era la sală; vorbeam despre aviaţie, mi-a arătat reviste de aviaţie, eu eram leşinat după aviaţie! […] Şi ăsta a făcut o şcoală de perfecţionare şi a ieşit instructor la ARPA. ARPA era o organizaţie patronată de stat, foarte discret, dar trebuia să fabrice piloţi cât mai mulţi, Asociaţia Română pentru Propaganda Aviaţiei. A venit Dacian şi mi-a spus: <Măi, tu nu vrei să înveţi pilotajul?> cutare, cutare… <Ba da!> <Uite>, zice <eu mă duc acuma la un miting de aviaţie la Cetatea Albă>. ARPA ţinea mitinguri în toată ţara, ăsta era la Cetatea Albă, deci în extremitatea celalaltă, la malul Nistrului, unde se varsă Nistrul în liman şi în Marea Neagră. Şi zice: <Vezi, poate te trimite pe tine [ca reporter]>. Şi eu m-am dus la secretarul de redacţie şi i-am spus: <Uite, cumnatul lui Bacalbaşa care e [pilot]… mă invită să merg la un miting!>[…] <E perfect, nu te pun nicăieri de serviciu şi te duci cu ăsta, dar faci un reportaj frumos!> <Am înţeles, gata…>
Ei, pe drum am mers cu un avion Aiglon, franţuzesc, care mergea cam cu 200 la oră, ceea ce era destul de acceptabil pe vremea aia şi pe drum era plictisitor – tot sudul Basarabiei şi partea asta a Munteniei, până la Băila, Galaţi, nu se alimenta avionul – nu am aterizat nicăieri. A speriat numai vreo două turme de oi, aşa, ca să îmi facă mie plăcere… Şi pe drum mi-a spus: <Ştii ceva? Nu vrei să ţii tu avionul? Uite-aşa!> <Cum să-l ţin?> <Uite-aşa, manşă… […] Să fii atent atâta: să fii cu botul avionului la o palmă sub orizont şi dreapta-stânga, uită-te, aicea ai orizontul artificial…> Şi am ţinut avionul după ce am plecat de la Bucureşti, nu ştiu dacă eram deasupra lacurilor de la Mostiştea, că traversam o bucăţică de Bărăgan, între Bucureşti şi Brăila, cred, am luat eu pilotajul şi l-am pilotat până aproape de Cetatea Albă. […] Şi ăsta mi-a spus: <Măi>, zice, <tu ai mai politat avioane!> <N-am mai pilotat, dom’le!> <Ai mai zburat?> <A, da>, zic, <am zburat…> […] Şi senzaţia asta mi-a plăcut. Şi după asta mi-a spus, zice: <Uite ce este, poţi să te înscrii la ARPA, sunt nişte cursuri>. Şi din toamnă până în primăvară am fost la aceste conferinţe care se ţineau la Academia Comericală. […] Şi am fost şase inşi la pilotaj, la ARPA, la Otopeni, nu era aeroportul internaţional de acuma, dar era teren pentru aviaţie, pentru şcoli. […] Terenul era foarte mare şi erai cu un instructor de zbor şi întâi făceai duble comezi cu instructorul la bord, cu avion Klemm 25, nemţesc, şi după un anumit număr de ture de pistă făcute în dublă comandă, îţi dădea drumul pe simplă [comandă], aşa se chema. Şi se obişnuia să ţi se pună o pietricică în avion când îţi dădea drumul pe simplă, pe care era trecută data. […]
Primul brevet l-am luat în ’38, brevetul de pilot de avion de tursim, dar cu ăsta puteai să te duci să te plimbi, însă ne-am înscris toţi şi la gradul II, tot în toamna aia şi pe urmă l-am terminat în primăvară… […] Am luat brevetul gradul II în primăvara lui ’39.
Când aţi fost mobilizat?
La 1 decembrie 1939…”
„Plini de avânt, plini de tinereţe”
„Pe 5 noiembrie m-am căsătorit şi a doua zi după nuntă, tocmai când mă pregăteam să plec în Munţii Apuseni, la Stâna de Vale, a venit o telegramă la fostul meu domiciliu, în care spunea: <Vă prezentaţi pe data de 1 decembrie la CIA>… CIA, pe vremea aia, era Centrul de Instrucţie al Aeronauticii. Şi m-am prezentat. Ei, vă închipuiţi că m-am dus cu nevastă-mea la ţară, nu m-am mai dus în Munţii Apuseni, ne-a stricat tot cheful chestia asta! […]
Am făcut nişte cursuri intensive şase luni de zile şi am avut nişte profesori excepţionali, de exemplu, profesor de navigaţie aeriană l-am avut pe [Traian] Udriski şi aşa mai departe, toţi militari de primă mână, de primă mână! […] Ne trimiteau la practică, eu am fost de trei ori la tir şi bombardament la Mamaia şi acolo bombardai cu bombe fumigene, […] când bomba cădea, se spărgea fiola şi ieşea un fum. Şi era o insulă acolo, Insula Lupilor şi acolo era un cerc mare şi acolo se bombarda. La un moment dat, nu mai ţin minte la câte zile, se trimitea un camion la malul lacului şi de acolo o barcă, să recupereze aceste bombe de exerciţiu care costau nişte bani. Şi au găsit un cioban care şedea chiar în centrul ţintei! Şi ăştia: <Ce cauţi aicea?> <Dom’le>, zice, <eu aicea de câţiva ani stau. Am văzut eu că aruncă ăştia de sus cu nişte chestii, dar aici nu au nimerit niciodată!>… Ceea ce era cam adevărat. […] Şi ultimul antrenament l-am terminat pe 1 iunie şi pe 22 iunie am început treba cu războiul.
Am fost în Grupul 5 Bombardament, cu Heinkel [111], Escadrila 78, era prima escadrilă. […] Eram şi tineri şi… educaţia, patriotismul, lucruri desuete astăzi – ce e chestia asta, <patriotism>?! Dom’le, noi eram plini de avânt! Plini de tinereţe, plini de… Am socotit chestia asta, că ne-au luat ruşii Basarabia ca o jignire personală, dom’le! Eram toţi… trebuia neapărat, [să mergem] acolo, să-i scăpăm pe ăia… Vă închipuiţi! Acuma cred că s-au mai schimbat lucrurile…
Dar după aceea, după ce s-a trecut şi Nistrul, tot cu acelaşi entuziasm aţi fost?
Am mai fost! Eu am fost până la Bug, până la Bug am fost, am avut misiune şi la Bug…[…] Pentru că, din punct de vedere militar, până nu îl termini pe inamic, nu îl laşi în pace, că pe urmă se reface! Doctrina era următoarea, spunea: trebuie să stingi becul! Adică nu de la comutator, să-l distrugi! Aşa că era imposibil, asta era o prostie să se oprească la Nistru! Asta numai nişte civili proşti sau de rea credinţă pot să spuie!”
„Doar cu mari şmecherii se putea trece…”
„Cele mai grele misiuni le-am avut la Odessa. […] Acolo, la Odessa, a fost cel mai formidabil baraj de artilerie antiaeriană! Or, ruşii sunt mari specialişti, au fost întotdeauna mari specialişti în artilerie. Ei, şi la Odessa erau trei cercuri de baraje şi eu am avut câteva misiuni – nu mai ţin minte, şase, şapte, prin barajele [alea]… Era groaznic! Şi doar cu mari şmecherii şi cu mult noroc se putea trece! Nu intru în amănunte, cum treceam noi printr-un baraj. Trebuia să-i derutăm pe ăştia să… schimbam elementele, adică ei ştiau, după carte, că un avion Heinkel 111 merge cu 380 la oră sau 360 la oră şi-şi reglau bateriile antiaeriene pe aceste date. Or, noi reduceam [viteza]… în loc să accelerăm – că, firesc, când ţi-e frică, când vrei să fugi, mergi mai repede – noi mergeam mai încet… Şi atuncea ăştia reglau pe ce ştiau ei din carte […] şi atuncea trăgeau în faţa noastră şi atuncea ei vedeau că au greşit şi modoficau la viteza noastră reală, dar atunci noi modificam iar viteza, intram în picaj şi ieşeam apoi deja la 460 la oră.
A, pe urmă noi nu zburam toţi… nicio patrulă de trei inşi nu zbura la acelaşi nivel. Noi, şase avioane umblam; mergeam de obicei în formaţie, trei şi trei. Şi prima patrulă era mai jos, noi eram niţel mai sus cu 50 de metri, iar între noi, ăl din mijloc, zbura cam deasupra… […] Aşa că, chiar dacă ocheau un avion, să zicem, în mod perfect, ar fi doborât un [singur] avion, dar nu puteau să tragă [în toate]. Le încurcam [socotelile]… dar asta nu însemna că eu am fost într-o misiune prin aceste baraje fără să vin ciuruit, dar Heinkelul era un avion foarte cumsecade şi înghiţea foarte mult. O dată am venit cu 18 găuri, 18 găuri, vă daţi seama!
Noi aveam trasoare, cartuşe-trasoare, la patru cartuşe normale al cincilea era trasor, deci ca să-ţi reglezi tirul şi dacă te ataca vânătoarea din spate, telegrafistul trăgea în ei – era firesc nu?! Ei te atacau, trăgeai şi tu! Ei vedeau unde cad gloanţele tale – cum ar fi să stropeşti cu furtunul pe cineva – şi atuncea ei rămâneau niţel mai în urmă, dar ei aveau tun prin mijlocul elicei şi trăgeau pe acolo şi le convenea, că ei ne atingeau şi atunci noi trebuia să facem tot felul de figuri dreapta-stânga. Şi atuncea spuneam telegrafistului – în mod obişnuit era unul, Dăbuleanu, care era de meserie dansator la [Teatrul de revistă] <Alhambra> – şi îi spuneam: <Mă, Florică, nu mai trage!> Şi atuncea [rusul] nu mai avea niciun reper şi în momentul ăla noi reduceam viteza… ca şi cum ai pune frână!.. […]
[Când m-am întors de pe front], când eram la Ministerul de Interne, în final, am mai fost chemat de câteva ori la armată, concentrat, dar aicea, în Bucureşti. Şi la 15 aprilie ’45 mi-au dat drumul definitiv.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2002]
