PORTRET: George Enescu – cel mai important muzician român din istorie

Motto: „Ca un adevărat artist, Enescu urmăreşte descoperirea ideii compozitorului. În tot ce interpretează el, se simte pecetea unei gândiri profunde, a unei bogate culturi şi distincţii…Tonul viorii lui avea un ce personal, un vibrato cald, iar trăsătura arcuşului era de o fineţe rar întâlnită. Maestrul anima instrumentul, imprima întregii ambianţe enorma sa personalitate, te fascina şi crea o atmosferă de mare înălţare artistică” – renumitul violonist David Oistrah, despre George Enescu

de Razvan Moceanu

Luni, 4 mai, se împlinesc 65 de ani de la plecarea la Domnul a lui George Enescu, compozitor, violonist, pianist, dirijor şi pedagog, una dintre personalităţile artistice de geniu ale secolului XX şi cel mai important muzician român din toate timpurile. Enescu şi-a asumat rolul de ambasador al muzicii atât în ţară, cât şi în lume şi s-a implicat intens în promovarea muzicii româneşti, contribuind la recunoaşterea internaţională a compozitorilor, dirijorilor şi interpreţilor din România.

George Enescu s-a născut la 7/19 august 1881, în comuna Liveni, în judeţul Botoşani, localitate care astăzi poartă numele marelui muzician, părinţii săi fiind arendașul Costache Enescu și Maria, fiica preotului Cosmovici. El a fost al optulea copil născut al familiei și primul care nu a murit în copilărie, ceilalţi fraţi ai săi fiind răpuşi încă din primii ani de viaţă – cinci dintre ei în urma epidemiei de angină difterică. Prin simplul fapt că a reuşit să trăiască, a fost semnul unei minuni, mama sa înconjurându-l mereu cu o grijă aproape obsesivă.

A părăsit casa natală la vârsta de trei ani, când familia s-a mutat într-un conac impunător, la Cracalia, în satul vecin.

La aceeaşi vârstă a avut una dintre experienţele muzicale hotărâtoare, când a auzit întâmplător, pentru prima oară, un taraf cântând într-o staţiune balneară situată în apropierea satului natal. Impresionat de ceea ce auzise, copilul a încercat a doua zi să imite instrumentele tarafului: vioara printr-un „fir de aţă de cusut pe o bucată de lemn”.

Tot în anul 1884, a început să descopere şi tainele pianului.

La vârsta de patru ani, știa deja să citească, să scrie, să facă adunări și scăderi.

Tot atunci a primit o vioară şi a început să cânte, la început sub îndrumările tatălui său, mai apoi, după ureche, după un vestit lăutar din Dorohoi, Niculae Chiorul.

La cinci ani, în 1886, vârsta la care deja visa să devină compozitor, a pus în partitură prima sa lucrare, ”Ţara Românească, operă pentru vioară şi pian”.

George Enescu și Alfred Alessandrescu la intrarea în sediul Radiodifuziunii

„Lucru curios: nu ştiam nimic, nu ascultasem nimic sau prea puţin, nu am avut pe lângă mine vreo persoană să mă influenţeze şi, totuşi, de copil, am avut această idee fixă de a fi compozitor. De a fi numai compozitor”, îi declara mai târziu George Enescu lui Bernard Gavoty, critic muzical şi jurnalist de radio.

În acelaşi an, George Enescu va trece sub îndrumarea renumitului compozitor Eduard Caudella, de la Iaşi, care îi va călăuzi primii paşi în muzică, punându-şi puternic amprenta asupra carierei viitorului ilustru muzician.

Părinții săi, care aveau să divorţeze mai târziu, l-au alintat cu numele „Jurjac”, dat de guvernanta franceză Lydie Cedre, care a avut o influență profundă asupra educației sale începând cu vârsta de 6 ani.

În anul 1888, la îndemnul lui Caudella, Enescu s-a înscris la Conservatorul de Muzică din Viena, unde a studiat cu mari profesori ca Siegmund Bachrich şi Joseph Hellmesberger jr. (vioară) şi Ludwig Ernst (pian). Aici va învăţa elementele de bază ale studiului instrumentului, tehnica de interpretare a operelor lui Beethoven şi Schubert şi tehnica dirijării unei orchestre.

A frecventat, apoi, cursurile teoretice muzicale cu profesorul de armonie Robert Fuchs.

La vârsta de 11 ani, Enescu va păşi pe scena de concert a sălii Bösendorfer din Viena, în acompaniamentul Orchestrei Conservatorului.

Era momentul în care Enescu surprindea prin remarcabila polivalenţă muzicală, abordând rondoul, sonata sau variaţiunea, dar şi prin felul unic în care stăpânea vioara şi pianul, cu o maturitate şi o virtuozitate de necrezut pentru un copil de 11 ani. Nu întâmplător, critica muzicală vieneză l-a numit ”un Mozart român”.

La 13 aprilie 1892 apare în cadrul concertului ”Fantasie” de Henri Vieuxtemps, în compania organistului Eduard Kremser.

La 20 aprilie, în acelaşi an, îl va înlocui pe concert-maistrul berlinez Fritz Strauss, interpretând un ”Capriciu” de H. Vieuxtemps.

În anul 1894, în cadrul unui concert de binefacere, Enescu a interpretat prima parte din ”Concertul pentru vioară şi orchestră în mi minor” de F. Mendelssohn-Bartholdy, încheind astfel perioada petrecută la Viena.

Revine, apoi, în ţară, iar la 20 martie 1894, a susţinut un concert ca violonist, la Ateneul Român din Bucureşti, acompaniat la pian de profesorul J. Hellmesberger Jr., interpretând lucrări de Mendelssohn-Bartholdy, Vieuxtemps, Benjamin, Godard, Sarasate.

În perioada 1895-1899, George Enescu este trimis de tatăl său să studieze la Conservatorul de la Paris, unde a fost îndrumat de profesorii José White şi Martin-Pierre-Joseph Marsick la vioară, Jules Massenet şi Gabriel Fauré la compoziţie, Ambroise Thomas şi Théodore Dubois la armonie şi André Gédalge la contrapunct.

La 11 iunie 1897, susţine un recital în cadrul unui concert cameral la Petite Salle Pleyel din Paris, acesta fiind primul recital de autor al unui creator român peste hotare.

La 23 decembrie 1897, interpretează pentru întâia oară muzică de cameră, ”Sonata op. 12” de A. Gedalge, în sala Pleyel din Paris.

La această vârstă, artistul scrisese deja trei simfonii, iar la 6 februarie 1898, debutează în calitate de compozitor, în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu premiera Suitei simfonice „Poema Română”, cu un succes excepţional.

La 1 martie 1898, apare pentru prima oară pe scena Ateneului Român, alături de Orchestra Filarmonică, George Enescu – la doar 17 ani – în tripla sa calitate de violonist, compozitor și dirijor, un moment de referinţă în istoria muzicii noastre.

Atunci, Eduard Wachmann a înțeles perfect care era potențialul tânărului violonist și compozitor și, printr-un gest remarcabil, i-a cedat chiar bagheta sa pentru a-și dirija singur „Poema Română”. Era momentul care marca o carieră excepţională a unuia din geniile spiritualității noastre naționale şi, totodată, începutul unei legături trainice, de peste o jumătate de secol, între George Enescu, orchestra Filarmonicii și clădirea Ateneului Român.

Enescu la 3 ani

Urmează debutul unei subscripţii publice, prin care muzicianului i se achiziţionează o vioară „Stradivarius”, care va fi inaugurată la 17 decembrie 1898, în cadrul unui concert de binefacere la Ateneul Român.

La 24 iulie 1899, va absolvi clasa de vioară a Conservatorului din Paris, cu acest prilej primind în dar o vioară Bernardel, inscripţionată cu numele său.

Muzicianul este admirat de însăşi Regina Elisabeta a României (celebra protectoare a artei Carmen Sylva), fiind invitat deseori să cânte la Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a compus chiar mai multe lieduri, inspirat fiind de câteva poeme ale reginei Carmen Sylva.

În februarie 1900, cântă pentru prima oară ca solist cu Orchestra Colonne din Paris, dirijată de Edouard Colonne, interpretând ”Concertul pentru vioară în re major” de Beethoven şi ”Concertul nr. 3 pentru vioară în si minor” de Saint-Saens, iar în aprilie, dirijează Orchestra Simfonică din Bucureşti, pe scena Ateneului Român, unde este interpretată, în primă audiţie, lucrarea sa ”Fantezia pentru pian şi orchestră”, solist Theodor Fuchs.

Între compoziţiile sale simfonice, până la acest moment, se mai numărau două ”Rapsodii” pe teme naţionale româneşti, o ”Suită de orchestră”, apoi lucrări pentru orchestră – precum ”Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră”, ”Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste”, ”Uvertura triumfală”, concerte pentru pian şi orchestră, pentru vioară şi orchestră, poemul simfonic ”Vox Maris”, suite, precum ”Săteasca”, lucrări pentru formaţii de cameră, pentru pian, pentru violoncel şi pian, pentru vioară şi pian (sonate), precum şi piese vocale cu acompaniament de pian, muzică corală, muzică vocal-simfonică.

Compune, apoi, ”Rapsodiile române” (1901 şi 1902), în anul 1902, a fondat un ”Trio instrumental”, alături de Alfredo Casella şi Louis Fournier, iar în 1904 a înfiinţat cvartetul de coarde ”George Enescu”, alături de Henri Cassadesus, Louis Fournier şi Fritz Schneider.

Foto: Constantin Brăiloiu, Alfred Alessandrescu, George Enescu, Ion Nonna Otescu, Mihail Jora
Sursa: http://www.radio-arhive.ro

La 7 februarie 1904 are loc prima audiţie a celei de-a doua rapsodii, în sala Gaveau din Paris, la 22 martie 1908, Enescu dirijează în premieră cele două rapsodii, la Academia de muzică ”Santa Cecilia” din Roma, iar în ţară, la 21 ianuarie 1912, are loc prima audiţie a ”Rapsodiei române nr. 1 în La major”, cu Orchestra ”Philarmonica” din Arad.

În anul 1909, a cunoscut-o pe Maruca (Maria Rosetti Cantacuzino), iar de atunci a poposit la Tescani, periodic, până în anul 1946, în reședința familiei boierești Rosetti-Tescanu, casa fiind construită cu un an înainte de a se naște Enescu, de părinții Marucăi, cea căreia avea să-i devină soț.

În anul 1912, a înfiinţat, din fonduri proprii, premiul naţional de compoziţie „George Enescu”, pentru încurajarea tinerelor talente şi a promovării artei componistice româneşti, care va fi decernat până în anul 1946, momentul plecării sale definitive din România. În 1913, are loc prima ediţie a Concursului Naţional de Compoziţie fondat de el cu scopul stimulării creaţiei muzicale autohtone, iar premiul oferea câştigătorilor inclusiv şansa de a se specializa la Paris, precum şi de a-şi auzi interpretate în concerte piesele laureate.

În anii Primului Război Mondial, a rămas la Bucureşti, iar în paralel cu activitatea de creaţie, Enescu a susţinut concerte în România pentru răniţii din spitale.

În anii 1918-1920, a concertat cu Orchestra simfonică ”George Enescu” din Iaşi, între anii 1920-1946, a dirijat Filarmonica din Bucureşti, în anul 1920 a fost unul dintre întemeietorii Societăţii compozitorilor români şi primul ei preşedinte (până în 1948), iar la 8 decembrie 1921, a dirijat ”Lohengrin” de Richard Wagner, în cadrul unui spectacol care marca inaugurarea Operei Române din Bucureşti.

Micul Lipatti alături de naşul său, George Enescu – 1922

La 27 aprilie 1931, Enescu încheie orchestraţia tragediei lirice în patru acte ”Oedip”, scrisă după libretul lui Edmond Fleg. ”Oedip” a fost dedicată de compozitor Mariei Rosetti-Tescanu (1879-1968), cea care avea să-i devină soţie, la 4 decembrie 1937.

Maria Rosetti era fosta soţie a politicianului conservator Gheorghe Cantacuzino, fosta amantă a filosofului Nae Ionescu şi una una din doamnele de companie ale reginei Maria. După aceste poveşti romantice, ea și-a turnat acid pe față. Se spune că la auzul veștii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la București și a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viața și va apărea în fotografii cu un voal negru pe față.

La 13 martie 1936, are loc prima audiţie a operei „Oedip”, la Palais Garnier din Paris, iar după entuziasmul publicului şi al criticii de specialitate, avea să devină una dintre capodoperele muzicii dramatice din secolul al XX-lea.

Despre lucrarea sa excepţională, Enescu avea să declare: „Oedip mi-a frământat mintea timp de un sfert de secol şi mi-a luat zece ani de muncă. Primele note le-am scris în Elveţia, aproape de Lausanne, iar ultimele la Tescani, în Moldova (…) Nu sunt eu în măsură să declar dacă „Oedip” este sau nu cea mai reuşită dintre lucrările mele. Ceea ce pot afirma cu certitudine este că, dintre toate, îmi este cea mai dragă”.

Constantin Brăiloiu, Alfred Alessandrescu, George Enescu, Ion Nonna-Otescu şi Mihail Jora (de la stânga la dreapta)

Yehudi Menuhin alaturi de George Enescu, Paris 1952 / AFP PHOTO

Au urmat anii în care George Enescu s-a dedicat pedagogiei, a susţinut cursuri la Conservatorul de Muzică şi în străinătate, ca profesor de interpretare muzicală, la mari instituţii din Franţa, Italia, Marea Britanie sau la Universitatea din Illinois (SUA), şi ca profesor de compoziţie, la Universitatea Harvard (SUA).

Printre elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin – virtuoz cu o profundă cultură umanistă, care a păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual.

De asemenea, în această perioadă, Enescu continuă să fie prezent pe marile scene lirice ale lumii, ca violonist şi pianist, dar mai ales ca dirijor.

În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, Enescu rămâne în Bucureşti, unde se distinge printr-o activitate dirijorală intensă, încurajând totodată şi creaţiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski, Sabin Drăgoi.

În aprilie 1946, realizează un turneu în URSS, unde intră în contact cu personalităţi de primă mână ale muzicii ruse – Dmitri Şostakovici, Aram Haciaturian, Kiril Kondraşin, David Oistrah, Lev Oborin -, iar în luna mai, primeşte la Bucureşti vizita lui Yehudi Menuhin.

În septembrie 1946 pleacă, împreună cu soţia sa Maria, în turneu în Statele Unite ale Americii, iar la revenirea în Europa se stabileşte la Paris, în semn de protest faţă de regimul comunist instaurat în România.

Yehudi Menuhin alaturi de George Enescu, Paris 1952 / AFP PHOTO

În anul 1954, încheie, la Paris, concepţia ”Simfoniei de cameră pentru 12 instrumente solo, op. 33”.

În 13/14 iulie 1954, Enescu a suferit un atac cerebral.

La începutul anului 1955, îi era decernat Premiul ”Paganini”, din partea organizaţiei ”Association d’entraide des auteurs de musique professionnels de la SACEM”, o distincţie care avea să se alăture altor premii care au recompensat cariera muzială a excepţionalului artist: titlurile de ofiţer şi cavaler al Legiunii de Onoare a Franţei (1913, 1936), Membru de onoare (1916) şi Membru activ (1933) al Academiei Române din Bucureşti, Membru corespondent la Académie des Beaux Arts din Paris (1929), Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma (1931), Institut de France din Paris (1936) şi Academia de Arte şi Ştiinţe din Praga (1937).

Printre ultimele creaţii se numără Cvartetul de coarde op. 22 nr. 2, poemul simfonic Vox Maris op. 31, Simfonia de cameră op. 33 – ultima având prima audiţie la 23 ianuarie 1955, la Paris.

George Enescu a trecut la Domnul, la Paris, la 4 mai 1955, fiind înmormântat, trei zile mai târziu, în Cimitirul ”Pere Lachaise”, din capitala Franţei.

În anul 1956, este inaugurat, la Bucureşti, Muzeul ”George Enescu”, în clădirea din Calea Victoriei în care a locuit un timp marele muzician, iar la 4 septembrie 1958 are loc deschiderea primei ediţii a Concursului şi Festivalului Internaţional ”George Enescu”, la Bucureşti.

La 22 septembrie 1958, are loc audiţia operei ”Oedip”, în cadrul primei ediţii a Festivalului naţional ”George Enescu”, la Opera Română din Bucureşti, sub bagheta lui Constantin Silvestri, în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparținând lui Jean Rânzescu. Evenimentul a constituit momentul central al festivalului.

Lângă Moinești se găsește conacul de la Tescani, donat de soția lui Enescu statului român cu condiția ca acesta să construiască aici un centru de cultură pentru artiști.

Bustul muzicianului din grădina Casei memoriale „George Enescu” – Vila Luminiș, în cartierul Cumpătul din Sinaia

În conacul din Tescani, („Centrul Cultural Rosetti-Tescanu”), statul român a deschis în anii ’80 un centru de creație, aici au fost compuse opere literare („Jurnalul de la Tescani”, de Andrei Pleșu) și au loc în fiecare an tabere de pictură și de filosofie.

La Liveni se găsește casa în care a copilărit compozitorul iar la Sinaia există o casă memorială „George Enescu” – Vila Luminiș, în cartierul Cumpătul, pe strada Yehudi Menuhin.

Din anul 2008, violonistul Gabriel Croitoru a câştigat dreptul de folosinţă şi cântă pe o vioară construită în anul 1730 de celebrul lutier Giuseppe Guarneri, instrument ce a aparţinut lui George Enescu. În ultimii 8 ani, artistul a participat, alături de violonistul Liviu Prunaru şi de pianistul Horia Mihail, la turneele naţionale „Vioara lui Enescu” şi „Duelul viorilor: Stradivarius vs Guarneri”, evenimente ce l-au purtat pe scene din numeroase localităţi din întreaga ţară, unde a fost aplaudat de mii de spectatori entuziaşti. Aceste proiecte au avut ca producători posturile Radio România Muzical şi Radio România Cultural.

În seria de restituiri 2015, ce au marcat împlinirea a 60 de ani de la dispariţia lui Enescu, Editura Casa radio a lansat CD-ul „George Enescu. Compozitor şi interpret”, o selecţie din înregistrările-document realizate de George Enescu la Radio în 1943 şi conservate pe discuri shellac până la fixarea pe CD, program demarat de Editura Casa Radio în 2001.

Enescu a fost unul dintre cei mai de seamă dirijori contemporani, sub bagheta sa evoluând orchestre renumite din întreaga lume. Însă el nu a propagat peste hotare doar lucrările sale, ci şi creaţiile unor compatrioţi ai săi, atrăgând astfel atenţia asupra tinerei şi talentatei şcoli muzicale româneşti.

Prietenul şi elevul său, marele muzician Yehudi Menuhin mărturisea: ”Când am început să studiez cu Enescu, cântam, mai mult sau mai puţin, aşa cum o pasăre îşi spune viersul, în mod instinctiv… Ceea ce am primit de la el, prin exemplu, nu prin cuvinte, a fost aptitudinea de a transforma nota într-un mesaj vital, de a da formă, înţeles frazei, viaţă muzicii” …