Înzestrat cu imaginaţie, umor şi bunătate sufletească, mare iubitor de desen, geografie, psihologie şi muzică, arhitectul Dan Corneliu este un om ieşit din comun. Privirea luminoasă, statura mică şi aerul ştrengăresc îi ascund vârsta. A trăit, a făcut şi a văzut multe, a salvat de la dispariţie monumente istorice şi de arhitectură, a călătorit aproape în toată lumea, şi-a adunat desenele în expoziţii…
Familia Corneliu din Vidra, judeţul Vrancea, familie de învăţători din tată în fiu, a avut trei copii: doi băieţi şi o fată. Dintre toţi, Dan, născut în 1923, făcea de când era elev desene minunate răsplătite cu premii. După absolvirea studiilor liceale la Focşani s-a înscris la Facultatea de Geografie a Universităţii bucureştene şi abia un an mai târziu, în 1944, a încercat şi la Arhitectură. Şi a intrat. A fost student la amândouă, luându-şi licenţa în geografie în 1948 şi pe cea de architect în 1950.
Pasiunea pentru monumente i s-a conturat la Atelierul de restaurări din Direcţia Monumentelor Istorice unde a lucrat în primii opt ani după absolvire. Acolo a participat la refacerea mănăstirilor Neamţ şi Secu, la aceea a Cetatăţii Neamţului. Însă „cartea de atestare” profesională a arhitectului Dan Corneliu a fost restaurarea ansamblului mănăstiresc de la Moldoviţa, care avea să primească premiul UNESCO „Mărul de Aur”.
În anii care au urmat, vrânceanul Dan Corneliu a descoperit ţinutul Dobrogei, cu construcţiile sale eclectice, cu farmecul lui profund. Până la pensie (1983), arhitectul Corneliu a refăcut clădiri din oraşe şi staţiuni dobrogene, construcţii mănăstireşti şi turistice, fiind totodată un foarte iubit şef de atelier la Institutul Proiect Constanţa – Sistematizare şi Monumente Istorice.
Într-un interviu acordat în 2004 Radio România, pentru Arhiva de istorie orală, Dan Corneliu a vorbit cu căldură despre pasiunile sale.
„Trebuie să ai o bucurie care porneşte din interior”
„Arhitectura… o iubeam de când făceam căsuţe din lut! Şi îmi dădeam seama totuşi că un edificiu, indiferent [de care], casă, biserică, supravieţuieşte vieţii unui om. Adică, este poate şi un fel de a iubi ceea ce depăşeşte scurta viaţă a unui om… […] Meseria de arhitect este o meserie care se leagă de imaginaţie – ador imaginaţia! – şi de multe ori, mai ales înaintând cu vârsta, îţi dai seama că imaginaţia capătă un contur din ce în ce mai pregnant, mai puternic. Deci, s-ar părea că nu m-am înşelat de când am pornit pe drumul ăsta. Şi poţi să fii de folos, poţi să fii de folos oamenilor, fără ca să le auzi toată ziua durerile; n-aş putea să fiu un avocat bun, pentru că [meseria asta te face să] intri în mizeria cotidiană a altuia. Destule ai tu! Aş fi fost un doctor milos, poate, dar suferinţa [oamenilor] îţi dădeai seama că nu poţi s-o elimini… ştiinţa se capătă, ştiinţa se învaţă, imaginaţia şi inspiraţia, mai greu! […] Arhitectura e o meserie în care creionul se transformă în mistrie şi totul se transformă din hârtie în zid. Şi asta este o mare bucurie, bucuria sensului de a trăi. Eu trăiesc cu fiecare lucru pe care îl realizez şi îl voi realiza! E păcat şi mi-e jale de cei care trăiesc numai pentru bani sau au bucurii de moment. Trebuie să ai o bucurie care porneşte din interior, o bucurie sufletească, că ai realizat ceva, că rămâne ceva după tine.”
După absolvirea facultăţii
„Primele lucrări practic realizate au fost lucrările de restaurare în cadrul unui colectiv extraordinar, pe care numai norocul sau Pronia au făcut să mă întâlnesc cu acest colectiv condus de arhitectul Ştefan Balş – recunoscut ca unul dintre cei mai mari arhitecţi în probleme de restaurare, cu un creier [deosebit] şi mână de aur totodată – şi Radu Udroiu. Şi în acest colectiv, aş putea să spun, m-am format sau am căutat să mă formez. […]
Am avut de ales între a fi plasat în cadrul unor primării – însă remunerat mai bine – sau de a alege o cale mai anevoioasă şi mai puţin remunerată. Şi am ales Atelierul de restaurări, care întotdeauna a fost, în timpul în care eu ieşisem arhitect, 1950-1951, foarte periferic privit. Am lucrat ca ucenic, să spun, în acest colectiv. […] Deci, de cum am ieşit, din ’50 până prin ‘58-’59, am lucrat numai în cadrul monumentelor de arhitectură şi istorice şi când s-au înfiinţat în regiune birouri de proiectare, în toate regiunile ţării, am preferat să schimb Bucureştiul pe Constanţa.”
„Piatra te obligă moral”
„Am fost la [Direcţia] Monumente, am lucrat la restaurare – cu diferite grade de implicare – la restaurarea câtorva mănăstiri importante: Mănăstirea Neamţului, care era decretată, ca să spun aşa, ca monument naţional. Asta se întâmpla în timpul lui Gheorghiu Dej care dorea prin restaurările masive de la Mănăstirea Neamţului să arate străinătăţii că totuşi clerul şi nu ştiu mai cine nu o duce aşa cum se spune, ci că o duce bine şi are construcţii care se restaurează şi aşa mai departe. Am mai lucrat în Moldova la mănăstirile Suceviţa şi Secu care pe urmă au fost preluate de alte echipe, când eu am plecat de la Monumente. Dar cartea mea de vizită de la Monumente a fost restaurarea ansamblului mănăstiresc de la Moldoviţa. Şi pot să spun că am realizat acolo o restaurare care s-a bucurat de aprecieri, în fine… În colţul de nord-vest al incintei era o ruină complet la pământ, creşteau copaci pe ea. Mi-aduc aminte că era un copac roşu, dacă nu mă înşel, scoruş sau cam aşa ceva, foarte decorativ, cu nişte bobiţe roşii. Mi s-a spus să nu mănânc din alea, nici nu îndrăzneam să mănânc aşa ceva când aveam afine în strachină!.. Şi aia a fost licenţa mea, […] mai mult decât licenţa, cartea de vizită. Vă spun că am simţit o mare bucurie când, după ani de zile, mergând la Mânăstirea Moldoviţa… Din vechea <garnitură> a conducerii mânăstirii toate maicile erau la doi metri sub pământ, dar una dintre surorile din mânăstire, când m-a văzut, a venit şi a plâns. Tocmai venise în vizită prinţesa Suediei, aşa-mi aduc aminte, cu nişte securişti şi s-a făcut atâta zarvă că vine prinţesa, dar în acelaşi timp am venit şi eu. Şi eu voiam să mă strecor, ca să… dau Cezarului ce-i al Cezarului. Dar când m-au văzut acolo, [maicile] au spus: <Nu prinţesa ne-a făcut nouă casa, ci domnul arhitect!> şi cât pe-aci era să [fiu băgat în seamă mai mult decât prinţesa]… era să fac o gafă din asta, politică. […]
Sunteţi de părere că reconstrucţia monumentelor trebuie doar sugerată sau făcută ca atare, exact aşa cum era?
Există, ca să spun aşa, un <stop al bunului simţ>. De exemplu, dacă este un contur de cetate, [să fie] ceva mai înalt, să fie mai palpabil, să fie pe înţelesul tuturor; până la urmă, publicul e bine să-l ai partizan. Adică <partisan> nu în sensul de propagandă, ci să formezi acel curent de interes public. Şi e altceva când ai un contur care iese din pământ [şi se vede] clar! Cum au fost lucrările de la zidul înconjurător de la Adamclisi. Acolo sunt elemente care marchează şi ceea ce a fost authentic şi lucrurile care au fost adăugite până la un nivel care nu implică mutilarea monumentului în sine. Cine trece pe la Adamclisi, indiferent dacă este de specialitate sau este turist, capătă interes şi imediat se dă jos din vehicul şi vrea să-l vadă. […] Merită o încercare de a restaura [monumentul] până în limita în care ai elemente certe. Şi acest element adăugit trebuie neapărat, printr-un sistem de marcare, să se facă. […]
De exemplu, la <clişarniţa> – <clişarniţa> este un palat, palatul episcopului – de la Moldoviţa: ceea ce i-a plăcut mult lui domnul [architect] Balş a fost faptul că am restaurat şi cât [zid] era cert din urmele lăsate în ruină şi că am putut să merg mai departe şi să reconstitui monumentul din piatră, în momentul în care am simţit că elementele certe nu mai pot să fie certe, utilizând lemnul. Lemnul este un element pe care oricând poţi să-l înlocuieşti, pe când piatra te obligă moral! Şi-am văzut foarte multe monumente care au fost mutilate de diverşi beneficiari, chiar şi clerici, din păcate, care au căutat să facă grupuri sanitare şi nu ştiu ce, să facă scări în interior, în exterior – chestia asta nu se face! Indiferent de importanţa rangului pe care aceste personaje [o au], se recomandă să nu facă un act de mutilare, un act contraindicat din toate punctele de vedere, a interesului public, a adevărului ştiinţific şi aşa mai departe”.
[Interviu de Silvia Iliescu, Mănăstirea Dervent, 2004]
