de Silvia Iliescu

Ieudul, un sat cu vază din Maramureşul istoric a trecut prin etapele de cotitură ale istoriei noastre cu demnitate. Băleştii, descinzând din voievozi transformaţi la începutul secolului XX în simpli ţărani cu stare, au fost mereu fruntea comunităţii. Acţiunile, părerile şi atitudinea lor au arătat în momentele grele înţelepciune şi nobleţe, cel puţin aşa reiese din povestirile profesorului Grigore Balea, înregistrate de redactorul Virginia Călin în 1997 pentru Arhiva de istorie orală.

Mama cea bună a plecat”

O familie cu trecut istoric şi o familie de patrioţi e a dumneavoastră. Cum a reacţionat familia, cum vă amintiţi dumneavoastră că au reacţionat cei din sat în momentul când s-a aflat vestea că Ardealul de Nord este cedat Ungariei?

Frate-meu avea 18 [ani], eu aveam atunci 20 şi eram într-un vârf de deal unde făceam fân pentru oi, pentru iernat. Şi duminica şi-n astelalte zile stăteam acolo cu vitele. Şi-mi amintesc că în dimineaţa când s-a aflat că Ardealu-i cedat a venit un om, un ţăran, amărât, şi-mi spune: <Domnişorule, ştii că mama noastră cea bună trebuie să plece şi ne vine una vitregă?> Pentru că, cum să spun, ungurii spuneau la Ungaria de-acuma <ţara mamă> şi că acuma <vine mama>. Dar [ţăranul nostru] a spus că asta-i <mamă vitregă> şi că <mama noastră cea bună> a plecat…

Copii in costume populare din judetul Maramures.

Desigur că am fost foarte amărâţi. O bună parte din ţărani au plecat, alţii au rămas. Am avut noroc că în comună era un fost maghiar, judecător înainte de 1918, care a rămas acolo şi avea pământ, un om de omenie. Şi el a spus că ungurii ce au venit acuma n-au omenia celor care-au fost [pe vremea lui], spunea. […]

Părinte, spuneaţi că după Dictat o parte din ţărani a plecat… Unde au plecat? Au plecat în România?

Au plecat în România şi bătrâni şi elevi şi tineri şi au participat la luptele din Ardeal; o parte din ei au murit pe front, dar alţii s-au întors acasă.

Şi au plecat atunci multe familii din Ieud?

Familii întregi, nu. Numai tineri…”

Deportarea evreilor

Toţi evreii să se prezinte la primărie”

În perioada ocupaţiei horthyste, populaţia românească a avut de suferit şi dumneavoastră ne-aţi povestit câteva lucruri şi ne-aţi citit şi câteva documente. Şi foarte mult a avut de suferit şi populaţia evreiască. În legătură cu persecuţiile la care au fost supuşi evreii şi apoi cu deportările – Sighetul a fost un lagăr în care au fost aduşi evreii pentru a fi deportaţi – ce vă amintiţi din acea perioadă?… Aveaţi prieteni evrei?

Da, am avut colegi de clasă primară. În comuna Ieud au fost cam între 50 şi 70 de familii de evrei. Am avut vreo cinci-şase colegi, evrei şi evreice, am trăit fără să ne dăm seama că suntem de naţionalităţi diferite. Am trăit ca toţi copiii, în jocuri, în bucurii, în necazuri, în… certuri. Am fost foarte surprinşi, în 1942 mi se pare, sau [de fapt] ‘43, când a venit un ordin ca toţi evreii să se prezinte la primărie, luându-şi hrană şi lucrurile de care dispun, pentru vreo cinci zile. Pentru că oamenii nu ştiau de perspectivă, erau puţin speriaţi, şi-au luat tot ce au putut.

Au fost duşi pe urmă din comuna Ieud la centrul de plasă, în Dragomireşti. [Jandarmii] au fost foarte vigilenţi, ca să nu rămână nici unul din familie ascuns, deşi totuşi au fost persoane care au fost ascunse. Sau şi-au mai lăsat la anumiţi credincioşi, la anumiţi prieteni, anumite lucruri. De exemplu, şi mamei mele o familie i-a lăsat haine pentru copii când s-or întoarce. Nu ştiau ei ce le va fi soarta! După ce au ajuns la Dragomireşti pe toţi evreii din comunele plasei Iza, i-au dus peste un deal, pe jos, la Bocicoiel, pe jos, fiecare luându-şi copii în braţe, mamele care aveau copii mici în braţe, lucruri, ce aveau.

Mama mea, tocmai în ziua când i-au dus pe evreii de la plasa Dragomireşti la Vişeu – că acolo era linie de tren până la Sighet – venea de la Vişeu, de la târg şi a cumpărat printre altele şi o vadră pentru apă. S-a întâlnit cu convoiul, între ei erau şi evrei din comuna Ieud. Unul dintre ei a cunoscut-o pe mama şi a strigat: <Mărie, dă nişte apă!> Mama a mers – înaintea convoiului – a mers la fântână, a scos apă şi când a venit [convoiul] le-a dat să bea. Primii soldaţi care îi păzeau au lăsat să le dea apă. A mers iară înainte şi a adus din fântână şi le-a dat, de-a lungul convoiului, pe care-i întâlnea – şi care, mă rog, ajungeau şi ei – până se termina apa. Aşa a făcut în trei rânduri până când a ajuns spre partea de la mijloc a convoiului, spre coadă. De data aceasta când a mai mers, unul dintre soldaţii care păzeau i-a dat o palmă mamei, un pumn după cap, a dat cu piciorul în vadra aceea, în găleata în care a luat apă şi nu i-a mai permis să le ducă.

Dar n-am s-o uit pe mama – eu eram atunci… nu eram acasă în sat, că a fost o perioadă când eram în şcoală; după ce m-am întors – n-am s-o uit niciodată pe mama, durerea [ei] în suflet când a văzut o populaţie luată fără nici o vină decât că erau evrei şi dusă cum au dus-o! Îmi spunea aşa [cu tristeţe]… Cunoştea anumite persoane… de exemplu, unul avea vreo nouă copii, cu unul era în braţe, cu unul de mâini şi celălalt pe lângă el. Apăi oamenii când au plecat de acasă li s-a spus de toate lucrurile [să-şi ia] şi de dormit şi aşa mai departe… Dar cum erau puşi să le transporte! Nu le puteau [duce] şi apoi, de-a lungul convoiului, rămâneau lucruri de-ale familiilor pe jos: ştergări, cămăşi, perne sau lucruri aşa mai puţin importante pe care soldaţii nu le ridicau. În orice caz, mama a fost foarte impresionată de răutatea oamenilor şi de suferinţa celor care au ajuns într-o astfel de situaţie. […]

Ştiu că, după ce m-am întors de la şcoală, eram angajaţi toţi elevii să facem câte o săptămână sau două de lucru la Primărie. Lucrul nostru era ca să facem suma vitelor pe care le au oamenii. Ştiu că eu, fiind [bun] la matematică, mi s-a dat să calculez lista cu numărul de oi, de vite, date de familie. Si eu le totalizam… recensământul de vite din comună. Şi-atunci primarul vine, la un moment dat, cu emfază şi spune – n-am să uit: atât m-a durut! – : <Ştiţi cum au ajuns…>, nu mai reţin cum i-a denumit pe evrei, dar a spus un nume peiorativ, <…au ajuns la Sighet numai hoituri!> Era maghiar, nu era român, era maghiar. Ei, atunci m-a durut sufletul! […]

Însă în ‘45, când mă întorceam de la Oradea ca student, atunci vedeam pe nemţi duşi de ruşi spre Rusia. Atunci mi-am zis: <Doamne, cum se schimbă lucrurile! Atunci, convoi de evrei duşi şi pază aveau nemţi şi unguri. Acum vedeam convoi de nemţi duşi, a căror pază erau ruşii!> Şi-am zis [atunci]: <Se pare că istoria se răzbună şi lucrurile nu rămân nepedepsite de către dreptatea supremă!> Însă, nu! Mi-a fost milă şi de unii şi de alţii…”