Sâmbătă, 22 august, se împlinesc 200 de ani de la naşterea lui Emanoil Costache Epureanu, ilustru om politic şi orator, jurist excepţional, unul din fondatorii ambelor partide de pe scena politică românească a vremii, Liberal şi Conservator. Om cu o remarcabilă experienţă politică, Emanoil Epureanu a ocupat funcţii importante în stat, fiind prim-ministru în ambele Principate Române, apoi în România, preşedinte al Adunării Deputaţilor, ministru de Interne şi al Justiţiei fiind şi primul preşedinte al Partidului Conservator.
Emanoil Costache Epureanu s-a născut la 22 august 1820, la Iaşi, fiind fiul vornicului Ioan Epureanu şi al Catincăi Negel, provenind din neamuri de boieri cu întinse proprietăţi în ţinutul Tutova, familia Epureanu fiind menţionată în hrisoave încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare.
Parcurge studiile primare la Heidelberg în Germania, apoi urmează cursuri universitare la Berlin, Gotingen, Jena şi obţine doctoratul în drept în anul 1839.
Revine, apoi, în ţară, intrând în magistratură, iar în 1844 este numit preşedinte al Tribunalului Tutova, funcţie pe care a deţinut-o timp de doi ani.
În anul 1848, participă la mişcarea revoluţionară din Moldova, fiind unul din redactorii Petiţiei-proclamaţiune de la Iaşi.
După înfrângerea mişcării revoluţionare, şi în contextul în care Mihail Sturdza decide ca liderii acesteia să fie exilaţi în Turcia, Manolache (aşa cum îl numeau prietenii) Epureanu, împreună cu alţi colegi, printre care şi Alexandru Ioan Cuza, se sustrage exilului forţat şi, cu sprijinul viceconsulului englez de la Brăila, va ajunge în Transilvania.
La 3/15 mai 1848, participă la Adunarea Naţională de la Blaj, apoi este unul din semnatarii programului revoluţionar de la Braşov, intitulat „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”, care prevedea abolirea privilegiilor boiereşti şi unirea Moldovei cu Ţara Românească „într-un singur stat neatârnat românesc”.
Participă, apoi, la Cernăuţi, la formarea Comitetului revoluţionar moldovean.
În anul 1849, se întoarce în Moldova, iar în anul 1854, domnul Grigore Alexandru Ghica îl numeşte preşedinte al Divanului de Întărituri, poziţie în care s-a aflat în următorii doi ani.
Manolache devenise unul dintre cei mai activi adepţi ai Unirii Principatelor, iar în anul 1857, este ales membru în Comitetul Central al Unirii din Iaşi, deputat în Divanul ad-hoc şi în Adunarea Electivă a Moldovei.
Având în vedere prestigiul de care se bucura, mulţi l-au văzut ca principal candidat pentru a se afla în fruntea Principatelor române unite.
Epureanu va renunţa, însă, la orice astfel de aspiraţii, în favoarea lui Alexandru Ioan Cuza.
După Unirea din 1859, Cuza l-a apreciat pe Epureanu, nu doar ca orator şi jurist de prestigiu, ci şi ca pe un om foarte priceput în gestionarea administraţiei. Epureanu va fi numit membru în Comisia Centrală de la Focşani, preşedinte al Consiliului de miniştri în Moldova (27 aprilie 1859 – 3 aprilie 1860) şi în Ţara Românească (13 iulie 1860 – 14 aprilie 1861).
Manolache Epureanu va avea astfel ocazia să realizeze primii paşi către înlăturarea privilegiilor fiscale, a coordonat secularizarea averilor mănăstirilor neînchinate (chinoviilor), a luat măsuri de modernizare a armatei – prin înfiinţarea unui batalion de geniu – şi a sprijinit înfiinţarea unor instituţii de credit – bancă naţională şi credit funciar.
În aprilie 1861, cabinetul condus de Epureanu primeşte un vot de blam, după ce conducătorul acestuia este trimis în judecată pentru presupuse nereguli în alegeri şi abuzuri în administraţie.
Nu e de mirare, însă, că la 18 septembrie 1861, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va absolvi de toate aceste acuzaţii.
După momentul 10 mai 1866, alegerea lui Carol I ca domnitor al României, Epureanu devine preşedinte al Adunării Constituante care este însărcinată de viitorul rege să adopte o nouă constituţie a ţării, după model occidental.
La 29 iunie 1866, Adunarea vota unanim prima Constituție a țării, unul dintre cele mai avansate acte fundamentale naţionale ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831.
Constituția din 1866 îi conferă domnului României dreptul de a numi titularii tuturor funcțiilor publice, de a conferi gradele militare, de a comanda armata, de a bate monedă, de a sancționa legile sau de a le refuza semnarea, de a amnistia condamnați sau de a le comuta pedepsele. Constituţia, de factură liberală – însă nu și democratică, în totalitatea ei – va permite dezvoltarea și modernizarea țării, va permite autorităţilor române să anuleze dependența țării de Imperiul Otoman şi a creat contextul potrivit pentru momentul independenței ţării.
La 20 aprile 1870, Manolache Epureanu devine, din nou, prim-ministru, executivul său confruntându-se în această perioadă cu agitaţia provocată de mişcările antidinastice de la Ploieşti, în faţa cărora a acţionat cu moderaţie.
După încheierea mandatului scurt de premier (în 14 decembrie 1870), revine într-o funcţie publică la 28 octombrie 1872, ca ministru al Justiţiei în guvernul Catargiu. La 31 martie 1873, Epureanu va demisiona din funcţie, nefiind de acord cu înfiinţarea Creditului Funciar fără participarea capitalului străin. Însă Epureanu, vizionar de factură conservatoare, intrase în grave dispute cu însuşi prim-ministrul Lascăr Catargiu, în acest context, asupra sa fiind aduse acuzaţii de luare de mită – neconfirmate, desigur – în „Afacerea Mavrogheni”.
Deşi era un politician cu viziuni conservatoare, Manolache Epureanu se va alătura, apoi, opoziţiei liberale, numărându-se şi printre fondatorii Partidului Naţional Liberal, la 24 mai 1875.
Aproape un an mai târziu, la 27 aprilie 1876, Epureanu devine primul preşedinte al Consiliului de miniştri format de PNL, însă la doar trei luni distanţă, va demisiona din guvern şi, mai apoi, şi din partidul liberal, exprimându-şi astfel dezacordul faţă de acuzaţiile aduse de liberali foştilor colegi conservatori, inclusiv prin acţiuni în instanţă.
După acest episod, Epureanu revine în rândurile Conservatorilor – care se aflau mult mai aproape de gândirea sa decât liberalii prea radicali ai grupării Brătianu-Rosetti -, iar la 3 februarie 1880, Emanoil Costache Epureanu participă la fondarea Partidului Conservator, fiind ales şi primul preşedinte al acestei formaţiuni politice.
Sub preşedinţia sa, Conservatorii au adoptat şi programul partidului, care sintetiza în termeni foarte clari doctrina formaţiunii politice: „ataşamentul pentru evoluţia organică a societăţii, pentru susţinerea unui progres măsurat şi continuu, pentru acţiunea concretă, coerentă a unui executiv reticent la imitaţiile excesive sau la construcţiile politice abstracte, pentru respectarea valorilor tradiţionale.”
Manolache Epureanu intra, astfel, în istorie, numărându-se printre fondatorii ambelor partide de pe scena politică românească a vremii.
El a publicat şi câteva lucrări remarcabile, printre acestea aflându-se „Chestia locuitorilor privită din punctul de vedere al Regulamentului Organic şi a Constituţiei”, apărută la Iaşi, în anul 1860, „Ţăranul proprietariu”, Iaşi, 1864 şi „Despre pretinsa răscumpărare a căilor ferate”, Bucureşti, 1879.
În anul 1880 se îmbolnăveşte de tuberculoză şi este obligat să se retragă din viaţa publică şi să se stabilească la moşia sa de la Epureni.
În aprilie 1880, organismul său începe să cedeze, se va deplasa, pentru tratament la un sanatoriu din Viena, iar mai apoi, la recomandarea medicilor de acolo, se va interna la un spital din Wiesbaden (Germania).
Emanoil Costache Epureanu a plecat la Domnul la Wiesbaden, în Germania, la 7 septembrie 1880, la vârsta de 60 de ani.
Familia sa a dorit ca el să fie înmormântat în biserica de la Epureni, ctitoria familiei sale, însă peste 200 de fruntași bârlădeni i-au scris o scrisoare lui Alexandru Exarcu (ginerele urmaș care s-a ocupat de funeraliile lui Epureanu) și l-au rugat ca trupul marelui om politic să fie înhumat în Cimitirul “Eternitatea” din Bârlad.
Primul ministru Ion C. Brătianu a decretat funeralii naționale, iar vagonul mortuar, intrat în țară pe la Ițcani, a fost escortat până la Bârlad.
La înmormântare au participat reprezentanții Casei Regale, ai Parlamentului, ai Guvernului, ai partidelor politice, ai armatei și ai autorităților locale, toți cei care au susținut discursuri au subliniat patriotismul lui Manolache Epureanu și imensa sa contribuție la crearea și modernizarea statului național român, iar presa vremii a comentat amplu despre remarcabila personalitate.
Deşi, la o privire fugară, activitatea lui Epureanu poate fi caracterizată drept „oportunistă”, în realitate, acesta şi-a urmat convingerile fără ezitare – însă şi fără să creadă în principiul „disciplinei de partid” – , fiind ferm convins că doar astfel va contribui la împlinirea intereselor naţionale majore ale ţării. El a slujit politica lui Cuza Vodă corect şi dezinteresat, a aderat apoi la viziunile noii domnii, sprijinind puternic consolidarea Statului naţional modern – ca premier, ca ministru, ca deputat sau senator –, în toate acest contexte politice slujind interesele supreme ale ţării, iar conteporanii săi – inclusiv adversarii politici – nu au avut decât să-i recunoască “cinstea și onorabilitatea exemplară”.
