Ploieştiul era acum două secole una dintre primele regiuni de extragere a petrolului din lume. Prima rafinărie, deschisă înainte de Unirea Principatelor, a favorizat dezvoltarea ulterioară a oraşului. După Războiul Întregirii, negoţul, extinderea rafinăriilor şi deschiderea multor ateliere meşteşugăreşti de tot felul au atras oameni din împrejurimi şi nu numai.
În 1921 se instala la Ploieşti şi familia de franco-belgieni Debie. Venise în ţară de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, dar lucrase timp de 60 de ani în Oltenia şi la Turnu Severin. Bărbaţii familiei fuseseră meşteri în construcţii din lemn, dar odată veniţi în Ploieşti au devenit petrolişti. Descendentul lor, inginerul doctor Carol Nicolae Debie (1904-1992) avea să devină una dintre emblemele oraşului nu numai ca fondator al Institutului de Cercetări Petrochim, dar şi ca om de cultură, cărturar, dirijor şi întemeietor al Filarmonicii locale.
Înregistrat la Muzeul Petrolului, în 1982, cu mărturii despre oamenii oraşului petroliştilor, Carol Debie, autor al monografiei intitulată O Cronică Ploieşteană 1825-1974, aducea cu acea ocazie în faţa microfonului atmosfera anilor săi de liceu. Arhiva de istorie orală păstrează o copie a acestei înregistrări, oferită de Muzeul Petrolului din Ploieşti cu mulţi ani în urmă.
„La Ploieşti era o chemare pe care o făceau oltenii ajunşi ingineri petrolişti; printre ei Barbacioru, Alexandru Pleniceanu, Barbu Sergescu, Emil Arendt, toṭi foşti colegi ai acestor Debie, urmaşi din a doua generaṭie, care au fost chemaṭi la Ploieşti şi care au trăit de-a lungul anilor, până în anul 1980 când n-au mai rămas decât doi, eu şi cu fiul meu. Au rămas însă o mulṭime de Colcegi, Stăneşti, Dumitrii, Constantineşti, Toader, Socec, Desculṭu şi aşa mai departe, născuṭi din fetele acestei familii de franco-belgieni, Debie. Pe scurt, din lemnari şi berari au devenit petrolişti. […] Dar în 1921 când activitatea la Turnu Severin, după război, a încetat sau a slăbit foarte mult, a trebuit să ne mutăm, după îndemnurile prietenilor olteni, să ne mutăm la Ploieşti.
La Ploieşti am urmat clasa a VII-a şi a VIII-a la Liceul Petru şi Pavel. Trecerea de la un liceu la altul a fost un şoc, un şoc teribil. În timp ce liceul din Severin era un liceu de umanităţi, unde se făcea foarte multă literatură, muzică, arte, multă istorie, […] la Ploieşti am găsit cu totul altă artmosferă. Acesta era un liceu practic, un liceu într-un oraş de negustori, de negustori foarte dornici ca şcolile să producă într-adevăr oameni care să le fie folositori. Aci am găsit profesori de matematică, de fizică, profesori de chimie extraordinari! Îmi reamintesc cu multă-multă emoţie de profesorul Constantin Constantinescu, zis <Tocană>, directorul liceului, de Popescu Pană, profesorul de limba română, Grigore Orăşanu, marele autor de tratate de matematică; de Gheorghiu Gheorghe, profesor de fizică, de Tomescu pictorul, care mi-a fost profesor de desen, de Vintilă Mugur, de muzicianul Ion Croitoru şi mai ales, în ultima clasă, de Mircea Perieţeanu, profesorul de franceză care era o somitate din punct de vedere al literaturii şi al concepţiei filosofice.
Aci am avut colegi foarte destoinici, care au ajuns mari. În primul rând, cu un an înainte se găsea Doicescu, marele Doicescu, arhitectul capitalei; Grigore Ionescu, arhitectul, care a fost rectorul Institutului de Arhitectură; Ionel Boceanu care a construit peste 40 de case în stilul frumos al Văii Prahovei; am fost doi ani mai mare decât Paul Constantinescu şi decât Nicolae Simache. O atmosferă de mari emoţii [artistice] şi de mare avânt!”
[Înregistrare realizată la Muzeul Petrolului din Ploieşti, 1982]
