Tohanu Vechi chiar îşi merită denumirea: are şapte secole de la prima sa atestare, o <villa> – aşezare rustică. Istoria sa bogată l-a făcut de câteva ori cunoscut în documente medievale sau moderne, iar numele lui a fost legat şi de acela al lui Constantin Brâncoveanu, domnitorul Tării Româneşti care în 1690 şi-a trecut armatele peste munţi, prin pasul Branului, până la Tohan unde a contribuit la înfrângerea austriecilor. Sute de ani mai târziu, Tohanul Vechi avea să intre în componenţa judeţului Braşov, iar apoi să devină un cartier al Zărneştiului. Nicolae Şenchea, locuitor al său din 1930, i-a aflat şi trecutul mai îndepărtat, îi cunoaşte viaţa şi din experienţă proprie.
„Tohanu Vechi, împreună cu toate comunele din Ţara Bârsei [ţinea de Făgăraş], comunele româneşti – deci nu Râşnovul, nu Vulcanul, nu Cristianul, care erau cu saşi şi cu unguri, numai comunele româneşti. În perioada protopopului Ion Meţianu… [el] a întreprins această acţiune ca satele româneşti să aparţină judeţului românesc Făgăraş, cu toate comunele, încolo, cât ţinea Bârsa. Asta s-a întâmplat până în anul 1925 când Braşovul a fost reorganizat şi când Braşovul şi-a recăpătat independenţa conducerii. […]
Localitatea e datată documentar în anul 1288 sub denumirea de <villa> – adică, în latină -<Tohon>… Tohanul Vechi a avut o şcoală ridicată încă din anul 1884. […] Un architect austriac a fost trimis, la cererea localnicilor [să mărească şcoala], pentru că nu mai încăpeau elevii – a fost o perioadă de înmulţire a populaţiei – şi în anul 1882 a întemeiat o schiţă şi a informat că [fiind pe locul acela] un nuc foarte vechi nu se poate face extinderea. Schiţa am fotografiat-o şi eu, din Arhivele Statului scoasă de un profesor de istorie, colaborator cu academicianul Ştefan Pascu. Era în scriere gotică veche, adică toată descrierea, cum era aşezată şcoala, ce clase avea, balamalele de la uşi şi aşa mai departe, amănunte… Şi a trebuit să caut o persoană să traducă din gotică schiţa şi am găsit cu greu în comuna Cristian, la 11 kilometri o săsoaică bătrână care cunoştea scrierea. Arhitectul a plecat, a lăsat [schiţa]… După doi ani, apoi, localnicii au ridicat şcoala cu etaj. […]
În Tohanul Vechi există şi două însemne de-ale lui Brâncoveanu… Se pare că în 1914 s-au fixat cele două [steme] şi se pare că erau executate din piatră, cu inscripţii – nu s-a tradus niciuna dintre ele. […]
Despre familiile din Tohan… sigur, părinţii îşi iubeau nemaipomenit copiii. În Tohan n-au eprea fost mulţi copii la familie, s-au limitat la doi, maxim trei copii. [Pe vremea mea] era o plăcere să mergem cu căruţele, cu părinţii, la toate activităţile.[…] [De exemplu], la podul care merge la moară, peste pârâul Bârsa, au început să ridice picioarele pentru un nou pod. Bârsa venea mare şi câteodată nu puteau merge oamenii la moară să-şi macine [grâul]. Şi aceşti oameni care erau tot dintre ai noştri, în formaţie de lucru, deci după ora 4, de la serviciu, veneau încolonaţi la şantierul respectiv. Şi munceau cu o râvnă extraordinară la ridicarea podului. Trebuia să se schimbe cursul Bârsei şi, cu pompă [de scoaterea apei], lucrau noaptea, cu nişte felinare deosebit de luminoase. […]
Apoi, exista fanfară militară care seara cânta în faţa şcolii şi tineretul se aduna la dans. Asta se întâmpla în perioada de după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial… Unitatea militară din comuna Cristian executa nişte exerciţii aici, undeva, într-un teren, şi deranja terenul şi a intervenit notarul comunei, [să-i pună] să plătească despăgubirea…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2006]
