“Chestiunea evreiască” a fost cea mai spinoasă problemă legată de minorităṭi pe care Ion Antonescu a avut-o de rezolvat în anii războiului. Istoricul Keith Hitchins este de părere că nu un antisemitism doctrinar, ci mai degrabă un puternic sentiment naṭional dublat de scopuri de politică externă l-au determinat pe Conducătorul statului să “rezolve” problema evreilor din România.
Măsurile luate împotriva evreilor înainte de atacarea Uniunii Sovietice fuseseră mai mult de ordin economic, cu excepṭia exceselor de grup ale legionarilor. Dar după intrarea României în război (22 iunie 1941) politica oficială anti-evreiască a căpătat forme dure. După dobândirea nordului Bucovinei ṣi Basarabiei a început deportarea evreilor. Sute de mii de oameni au fost duṣi în Transnistria între 1941-1943, în valuri succesive. Datorită condiṭiilor cumplite, au murit cu miile. Alte mii au fost victime ale atrocităṭilor
Sonia Palty s-a născut la Bucureṣti în 1928. Locuia pe strada Gen. Berthelot, aproape de Radiodifuziune, în toamna în care s-a trezit aruncată împreună cu familia în trenul deportaṭilor. Fusese mai întâi dată afară de la Liceul “Sf. Iosif” ṣi trimisă la un liceu “care primea elevi evrei”. Apoi a ajuns în mai multe lagăre de muncă forṭată, la Vigoda, Alexandrovka, Bogdanovka, Golta. Istoria dramatică a Soniei Palty, una dintre sutele de mii de altele la fel, a fost înregistrată în 2001 ṣi se află în Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii. Interviul a fost realizat de Octavian Silivestru. Transcriere Wanda Cojocaru.
„În 1942 în casă a început să fie nelinişte deoarece tatăl meu care făcea muncă obligatorie la Bucureştii Noi, a trebuit să înregistreze pe livretul militar datele muncii la zăpadă, adică o viză trebuia pusă şi atunci tot detaşamentul de evrei din Bucureştii Noi a fost încolonat şi au plecat să-şi puie această viză. În aceiaşi zi, domnul general Cecleanu, controlor al taberelor şi brigăzilor de muncă din România, a fost în inspecţie la Bucureştii Noi. Primul lucru [pe] care l-a făcut când s-a dat jos din maşină, l-a întrebat pe primar: „Unde îţi sunt jidanii, primare?” Şi primarul a spus: ,,S-au dus la Centrul teritorial să-şi vizeze biletele de zăpadă…” ,,Dă-mi lista lor, primare!” Şi primarul i-a dat lista celor 72 de evrei care erau la Centrul teritorial din Bucureşti. Aceşti 72 au fost trecuţi pe o listă înaintată preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi s-a decis deportarea lor în Transnistria, deoarece „au lipsit o zi de la muncă”. Nu au fost suficiente nici un fel de argumente date de câţiva ofiţeri din preajma lui Antonescu, că vedeţi că oamenii erau la vizarea biletului de zăpadă…
În data de 15 septembrie 1942, era Anul Nou evreiesc, la ora 2, spre dimineaţă, comisarul Circii 15 de poliţie însoţit de 2 poliţişti au bătut la noi la uşă, cu un ordin să fim ridicaţi: tata – „făptaşul” – mama, subsemnata şi bunica mea care avea atunci 66 de ani. Bunica era în pat, întâmplător bolnavă. Noi am plecat îmbrăcaţi sumar, adică cu hainele numai pe noi şi paltoanele şi ne-am prezentat… am fost duşi la Circumscripţia de poliţie unde ne-am petrecut noaptea într-o cămăruţă de doi metri pe patru. Mama şi cu mine ne-am culcat pe cele două bănci laterale şi tatăl meu cred că a făcut mulţi kilometri, plimbându-se în cămăruţa aceea. Dimineţa când am deschis ochii, tatăl meu avea părul complet alb, albise peste noapte!
Am fost duşi într-o maşină, într-o dubă a poliţiei, la şcoala de pe strada Sfinţilor, o şcoală profesională, o clădire bătrânească, mare, într-o curte uriaşă cu un gard de fier forjat şi o să vedeţi de ce insist asupra acestui gard de fier forjat, pentru că în câteva ore eram în aceiaşi şcoală 212 evrei pentru a fi deportaţi, iar în afara gardului, pe străzile Sfinţilor şi în împrejurimi erau sute, chiar mii de evrei care au aflat de acest prim grup bucureştean care urma să fie deportat în Transnistria. Tatăl meu optimist de felul lui – poate astăzi pot să spun inconştient – spunea: ,,Arestarea asta e o chestiune de ceasuri, poate de o zi, două, până va veni o comisie de triere. Noi nu am lipsit de la muncă, noi am fost trimişi oficial să ne vizăm un bilet de zăpadă”. În fiecare zi, poate oră de oră, auzeam de la tata aceiaşi propoziţiune… Aveam 14 ani şi trei luni. Mi-am dat seama că situaţia este foarte gravă, că nu întâmplător suntem ţinuţi ca într-un galantar, să fim văzuţi, să speriem comunitatea evreilor, să speriem cetăţenii evrei din Bucureşti. “Uitaţi ce se poate întâmpla! Puteţi fi deportaţi…” […]
În zorii zilei au apărut camioane pe această stradă îngustă a Bucureştiului şi am fost urcaţi în camioane şi duşi la gara Bucureşti-Triaj. […] După ṣapte zile, noaptea, în a şaptea noapte, trenul a pornit şi tata tot continua să spuie: ,,O să vedeţi că la Tighina ne aşteaptă o comisie de triere”. Fiind singura realistă dintre tata şi mama, comandasem mătuşilor mele care rămăseseră la Bucureşti, ca şi bunica, haine călduroase, conservărie şi pentru tata un geamantan întreg de medicamente care ne-au fost transmise în gara Bucureşti Triaj. Fiecare din cei deportaţi, sau mai bine spus aproape fiecare, a făcut acelaşi lucru, deci eram oarecum echipaţi. Mie, copil la 14 ani şi jumătate, mi se părea o aventură, aşa cum citisem în foarte multe cărţi, o aventură în necunoscut, periculoasă. Ştiam ce ne poate aştepta, dar totuşi o aventură! Nu mi-am dat seama decât la întoarcere, la repatriere, că trăisem cu moartea alături! Şi am ajuns după două săptămâni de călătorie, călătorie care se face de obicei în opt ore cu un tren persoanal, am ajuns la Tighina.
La Tighina am fost preluaţi de către un corp de jandarmi care avea în fruntea lui un sergent, Fanache. Fanache era oltean, pe de o parte era om de suflet, pe de altă parte era om de afaceri; a început să vadă în noi nişte vietăţi care pot fi bine jumulite. Vagoanele s-au închis ermetic pe dinafară. O dată pe zi se deschideau şi cele 2 căldări, una care ar fi trebuit să fie cu apă, şi una cea cu necesităţile fiziologice, erau date jos golite, una spălată, cealaltă umplută cu apă. Uneori, din neatenţie, din necesităţi prea mari şi găleata cu apă era plină cu murdăria noastră corporală. […] Deci, nu era numai că eram deportaţi, nu era numai că ne era foame şi sete, era şi coborârea noastră de pe statutul de om civilizat, la statul de animale primitive. Dormeam în vagoanele alea câte 60 de oameni. Era cald, era un septembrie fierbinte, ne era încontinuu sete. […] Deci, am ajuns la Tiraspol.
La Tiraspol am făcut cunoştinţă pentru prima dată cu ofiţerii Armatei Române. Aceştia au venit la cele trei-patru vagoane ale noastre şi au spus: “Toată lumea coboară! Bagajele se lasă înăuntru, în vagoane, iar voi veţi preda aici unui ofiţer, pe bază de listă, toate bijuteriile pe care le aveţi! Aceste bijuterii vor fi depuse la Banca Naţională şi dumneavoastră la eliberare le veţi lua !” E ridicol azi să mă gândesc că un domn bătrân, Blumenthal, contabilulul nostru, s-a apucat cu ochelarii pe nas, cu un catastif mare în faţă să înscrie fiecare verighetă, fiecare cercel, ceasuri, brăţăluşe, tot ce era. Le dădeam cu sufletul împăcat că le vom ridica de la Banca Naţională. Nu s-au ridicat niciodată, nici nu au ajuns la Banca Naţională! Era o bagatelă pentru ofiţerii care ne-au despuiat de toate aceste bunuri ale noastre, dar era ceva totuşi… şi le-au împărţit. […]
Trebuie să ştiţi că am avut în grupul nostru de 212 de oameni, 26 de copii. Dacă un om mare îşi poate sătura foamea cu imaginaţia, să se gândească ce mânca acasă, şi să viseze la farfuriile pline, unui copil de 2-3-5-7-10 ani, nu poţi să-i povesteşti despre mâncare, trebuie să-i dai ceva să mănânce! Şi foarte greu se mai găseau fărâme de pâine, ceva rezerve de biscuiţi, ceva zahăr, cuburi de zahăr. Şi aşa am dus-o… […] Şi mă certam cu bunul Dumnezeu în fiecare noapte şi îl întrebam: ”Doamne, scrie că suntem poporul tău ales! De ce ne pedepseşti? De ce nu ai grijă de noi? De ăştia bătrânii – bătrânii fiind oameni la 35-40 de ani – ăştia bătrânii şi-au trăit viaţa, au cunoscut viaţa, au cunoscut suferinţa, au cunoscut bucuria, dar copiii ăştia ai noştri mici de ce?… Uită-te la ochii lor, câtă tristeţe, nu ştiu să mai râdă, plâng în somn. Doamne, dumnezeule unde mai eşti pentru noi?” Acesta a fost dialogul meu timp de 14 luni. Şi trebuie să recunosc la 73 de ani uneori când sunt singură cu el, îl întreb acelaşi lucru. […]
Am pornit-o spre Alexandrovka.. Nu ştiam ce e acolo, ştiam că este o fermă de stat a lui Alexianu. Ştiam că este viţa-de-vie a guvernatorului Alexianu. Cum am ajuns, am intrat tot într-o şcoală. […] Dimineaţa directorul de fermă Vasilescu – pentru prima dată în Transnistria am întâlnit un om! Vasilescu când ne-a văzut şi afumaţi şi speriaţi a zis: ,,Doamne-dumnezeule, domnilor, doamnelor!..” Ne-am ridicat capetele, am deschis ochii, aveam în faţa noastră o vietate care semăna a om. ,,Ce e cu dumnevoastră?! În primul rând, nu veţi putea ieşi aşa la lucru, o să trimet un cazan cu mâncare, o să schimbăm cărămizile alea care le puneţi şi care sunt făcute de nişte nenorociţi, o să vă trimet nişte surcele de la fermă, pentru copii o să trimet nişte lapte, nu ieşiţi trei zile la lucru”. Dar ghininonul nostru era şeful corpului de jandarmi la care s-au adăugat jandarmii noştri, un locotenent pe numele de Capeleanu, nepotul generalului Capeleanu, şeful Armatei a 2-a a României, care a căzut la Stalingrad. Acest domn Capeleanu, locotenent, avea nişte cizme lustruite ca şi cum ar fi fost de lac, era elegant, frumos ca un zeu. Toate muierile şi femeile grupului nostru se uitau după el ca după un Adonis. De unde să ştim că e rău ca un drac?! În afară de faptul că ăla ne-a trimis să ne odihnim, ăsta ne-a chemat pe ploaie – şi era deja frig şi era noroi! – să stăm în front, apelul. Şi făcea apelul aşa: ,,Abramovici Iosif, fost geamgiu la Bucureşti.” Ieşea Abramovici Iosif un pas înainte. ,,Te cunosc de undeva ?”, începea să facă cu el o conversaţie de salon şi brusc spunea : “De ce îmi răspunzi obraznic, jidane?” Şi cu biciuşca aia a lui din mână, de cavalerist, îl plesnea peste obraz şi îi lăsa două dungi de sânge. ,,Abramovici Fega, ce te zgâieşti aşa la mine, ia fă-mi aici în noroiul ăsta două culcări! “ Şi femeia se culca pe burtă. […]
Cei care ieşeau la lucru primeau biciuşti în cap, lovituri de copită ale calului care străbătea rândurile de viţă-de-vie pe care noi încercam să le îngropăm, cu pământul îngheţat, cu noroiul care se adunase în jurul viţei-de-vie, truncuşoarelor de viţă-de-vie. Cred că în anul acela guvernatorul Alexianu nu a avut struguri pe tulpinele pe care noi le tăiam ca să ne fie mai uşor să le îngropăm! Toată perioada aceasta scurtă, de două luni de zile la ghetoul sau lagărul, nu ştiu în ce fel de încadrare i-a pus guvernământul românesc de la Alexandrovka, toată această perioadă am avut ca director pe un inginer agronom din Constanţa cu numele de Vasilescu, care era printre toţi cerberii care îşi vărsau toţi nervii, toadă obida zilelor petrecute într-un sat murdar, în condiţii neomeneşti – vorbesc de jandarmii care ne păzeau, de noi nu mai vorbesc că nu aveam condiţii de viaţă, dar nici ei nu aveau aceste condiţii! – şi atunci furia lor o vărsau pe noi: bătăi, înjurături. În fine, acest Vasilescu era pot să spun singurul om-om! Noi trebuia să primim mâncare numai cei care ieşeam la lucru şi în zilele acelea de iarnă ieşeau foarte puţini la lucru pentru că majoritatea erau bolnavi: gripe, diaree, reumatisme. Erau bolnavi, anemiaţi, nemâncaţi. Atunci Vasilescu, fiind luna decembrie care se apropia, adică noi ne apropiam de Crăciun, a hotărât să dea mâncare la toţi cei din lagăr, adică şi copiilor şi femeilor, şi bătrânilor care nu au ieşit la lucru. Şi atunci aceasta a fost într-adevăr un dar Dumnezeiesc! De ce, pentru că pe noi ne aşteptau nişte zile foarte grele, zile pe care chiar dacă aş vrea să le uit, nu pot!…„
Silvia Iliescu
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]http://www.youtube.com/watch?v=MEryMzUgcaw[/youtube]
