Giordano Bruno a fost un teolog şi filosof umanist italian din epoca Renaşterii. Deşi a fost călugăr pentru o vreme, unele dintre ideile sale au fost considerate eretice. A fost condamnat de Inchiziţie şi ars pe rug la 17 februarie 1600 pentru concepţia sa panteistă şi pentru convingerile că lumea este infinită. Panteismul susţine că Dumnezeu este prezent în tot, identificându-se cu materia şi universul, cu propriile sale creaţii, fiind schimbător şi imperfect.
Triada Nicolaus Copernic – Giordano Bruno – Galileo Galilei reprezintă un simbol al gânditorilor persecutaţi de Biserica Catolică pentru teoriile pe care au îndrăznit să le promoveze, cum ar fi că aceea că Pământul este rotund, că se învârte în jurul Soarelui, iar Universul este mai mare decât sistemul nostru solar şi conţine un număr infinit de lumi populate de fiinţe inteligente.
Numele lui Bruno a devenit sinonim cu cel de victimă a obscurantismului. La patru sute de ani după executarea sa, Biserica Catolică, prin glasul papei Ioan Paul al II-lea, şi-a exprimat „profunda durere” pentru eroarea comisă prin condamnarea sa la moarte.
Un călugăr în conflict cu toate Bisericile
Giordano Bruno a fost fiul unui mercenar. A primit numele Filippo la botez, iar mai târziu a fost supranumit Il Nolano (cel din Nola), după oraşul său natal din provincia Campania din sudul Italiei. Şi-a luat numele de Giordano când a devenit călugăr dominican în mănăstirea „San Domenico” din apropierea oraşului Napoli, fiind hirotonisit în 1572. În mănăstire studiază filosofia lui Platon şi Aristotel precum şi operele teologice ale lui Toma d’Aquino. Este atras însă şi de scrierile ermetice de origine egipteană şi elenistică, care circulau în acel timp.
În iulie 1575 şi-a terminat studiile, dar a devenit din ce în ce mai iritat de subtilităţile teologice. A citit astfel două comentarii interzise ale lui Erasmus şi a vorbit liber despre erezia ariană, care nega divinitatea lui Iisus. În consecinţă, a fost acuzat de erezie, împotriva lui pregătindu-se un proces condus de mai marele regional al ordinului, aşa că a fugit la Roma în februarie 1576. Acolo a fost acuzat pe nedrept de crimă. A început astfel un al doilea proces de excomunicare, iar în aprilie 1576 a fugit din nou.
A abandonat ordinul dominican şi, după ce a pribegit un timp prin nordul Italiei, în 1578 s-a dus la Geneva, câştigându-şi traiul din corectura de carte. S-a convertit apoi la calvinism, însă, după ce a publicat un pamflet la adresa unui profesor calvinist, a descoperit că Biserica Reformată era cel puţin la fel de intolerantă ca şi cea Catolică. A fost arestat, excomunicat, apoi reabilitat după ce a retractat cele publicate şi, în sfârşit, i s-a permis să părăsească oraşul.
Se refugiază în Franţa, unde va rămâne timp de şapte ani, la Toulouse şi Paris, apoi la Londra între 1583 şi 1585, sub protecţia ambasadorului francez şi a poetului englez Philip Sydney.
În Franţa, Bruno a încercat în van să primească o absolvire din partea Bisericii Romano-Catolice, fiind însă numit profesor de filozofie. La Paris, Bruno a găsit un loc minunat unde să lucreze şi să predea.
Lector regal la Curtea Franţei şi un critic acerb al savanţilor englezi
În ciuda neînţelegerilor dintre catolici şi hughenoţi (protestanţii francezi), curtea lui Henric al III-lea era dominată pe atunci de facţiunea moderată a catolicilor simpatizanţi ai regelui protestant al Navarrei, Henric de Bourbon, care a devenit mai apoi moştenitorul oficial al tronului, în 1584. Atitudinea religioasă a lui Bruno se potrivea cu cea a acestui grup, iar el s-a bucurat de protecţia regelui Franţei, care i-a oferit postul temporar de lector regal.
În primăvara lui 1583, Bruno s-a mutat la Londra, ducând cu sine o scrisoare de recomandare de la Henric al III-lea pentru ambasadorul francez, Michel de Castelnau. S-a simţit atras de Oxford, unde, în timpul verii, a ţinut o serie de prelegeri în care expunea teoriile coperniciene. Însă, din cauza primirii ostile pe care i-au făcut-o savanţii de la Oxford, a trebuit să se întoarcă la Londra, ca oaspete al ambasadorului Franţei. A frecventat curtea Elisabetei I, devenind apropiatul unor politicieni importanţi, precum Sir Philip Sidney sau Robert Dudley, conte de Leicester.
În februarie 1584, a fost invitat să discute teoria despre mişcarea Pământului cu câţiva doctori de la Oxford, însă discuţia a degenerat în ceartă. După câteva zile a început să scrie „Dialogurile italiene”, prima expunere sistematică a filozofiei sale.
Scrierile
În aceşti ani are o activitate prodigioasă, scrie peste 20 de lucrări, printre care dialogurile „De l’infinito, universo e mondi” („Despre infinitatea universului şi a lumilor”, 1584), „De la causa, principio e uno” („Despre cauză, început şi unitate”, 1584). Giordano Bruno susţine că stelele sunt asemănătoare Soarelui, că Universul este infinit şi conţine un număr infinit de lumi populate de fiinţe inteligente. În „Cena de le Cenere” („Cina cenuşii”, 1585) expune teoriile lui Copernic, totuşi într-o formă confuză, iar în lucrarea „Gli eroici furori” („Pasiunile eroice” 1585) apără iubirea platonică prin care omul se apropie de Dumnezeu.
A anticipat teoriile compatriotului său italian, astronomul Galileo Galilei, susţinând că ar trebui să urmăm învăţăturile morale ale Bibliei, dar nu pe cele astronomice. De asemenea, a criticat puternic moravurile societăţii engleze şi pedanteria doctorilor de la Oxford.
În octombrie 1585, Bruno s-a întors la Paris, unde atmosfera politică se schimbase. Henric al III-lea abrogase edictul de pace cu protestanţii, iar regele Navarrei fusese excomunicat. Dar în loc să dea dovadă de prudenţă, savantul a intrat într-o dispută cu matematicianul Fabrizio Mordente, un protejat al Partidei Catolice, pe care l-a ridiculizat în patru dialoguri, iar în mai 1586 a cutezat să-l atace public pe Aristotel în O sută douăzeci de articole despre natură şi lume, împotriva peripateticienilor (Centum et viginti articuli de natura et mundo adversus peripateticos).
În acel moment, moderaţii l-au renegat, iar Bruno a părăsit Parisul.
După multe peregrinări, se stabileşte la Helmstedt în Germania, unde reuşeşte să tipărească mai multe lucrări. Dar şi aici intră în conflict cu autorităţile religioase, de data aceasta luterane şi protestante.
Şi-a expus concepţia despre religie – o teorie a coexistenţei paşnice a tuturor religiilor, bazată pe înţelegere reciprocă şi pe libertatea de a-şi discuta reciproc dogmele. Însă, în ianuarie 1589, la Helmstedt, a fost excomunicat de Biserica Luterană.
Pentru a publica aceste lucrări, în 1590 s-a dus la Frankfurt pe Main, dar senatul oraşului i-a respins cererea de rezidenţă. Totuşi, el a rămas la mănăstirea carmelită, ţinând prelegeri în faţa doctorilor protestanţi şi atrăgându-şi reputaţia de „om universal“ care, după părerea stareţului mănăstirii, „nu are nici urmă de religie“ şi „a cărui preocupare de căpătâi e să scrie şi să-şi închipuie ciudăţenii deşarte şi himerice“.
Revenirea în Italia – un cântec de lebădă
Bruno a continuat să caute o academie unde să-şi expună teoriile şi aflase că era vacantă catedra de matematică de la Universitatea din Padova. Aşa că s-a dus acolo şi la sfârşitul verii lui 1591 a început să ţină prelegeri private, scriind „Prelegeri de geometrie” (Praelectiones geometricae) şi „Arta deformării” (Ars deformationum). Pe la începutul iernii, când s-a convins că n-avea să primească această catedră (obţinută în schimb de Galileo Galilei în 1592), acceptă o invitaţie a nobilului veneţian Giovanni Moncenigo şi face greşeala de a merge la Veneţia, unde dă lecţii ca profesor particular.
Dezamăgit de lecţiile particulare de arta memoriei pe care i le dăduse savantul şi enervat de intenţia acestuia de a se întoarce la Frankfurt, pentru a publica încă o carte – Moncenigo l-a denunţat în mai 1592 Inchiziţiei veneţiene, pentru teoriile sale eretice. Bruno a fost arestat şi judecat. El s-a apărat recunoscând că a făcut greşeli teologice minore, dar punând în evidenţă caracterul mai degrabă filozofic decât teologic al doctrinei sale. Procesul părea că intrase pe un făgaş favorabil lui Bruno, dar Inchiziţia de la Roma a cerut extrădarea sa, iar pe 27 ianuarie 1593 savantul a fost întemniţat la palatul roman al Sant’Uffizio (Sfântul Oficiu al Inchiziţiei).
Condamnarea şi arderea pe rug
După şase ani de detenţie, în care timp este supus la nesfârşite interogatorii, fiind acuzat de blasfemie, comportament imoral şi erezie, este adus în faţa tribunalului inchizitorial, prezidat de cardinalul Bellarmino.
Savantul a declarat că nu are nimic de retractat şi că nici măcar nu ştia ce voiau ei să retracteze. Papa Clement a ordonat atunci să fie condamnat, ca nepocăit şi eretic încăpăţânat. Sentinţa i-a fost citită oficial pe 8 februarie 1600, iar el le-a spus judecătorilor: „Probabil că vouă vă e mai frică de condamnarea mea decât îmi este mie“. Peste nouă zile, la 17 februarie 1600, a fost adus în piaţa „Campo dei Fiori” din Roma, cu un căluş în gură şi ars de viu.
Toate operele sale au fost interzise şi, în 1603, au fost puse la Index („Index librorum prohibitorum” era registrul Bisericii Catolice în care erau înscrise toate cărţile considerate dăunătoare sau eretice, pentru că veneau în contradicţie cu dogmele bisericeşti).
Împreună cu constrângerea lui Galileo Galilei de a-şi abjura public în 1633 propriile convingeri, condamnarea lui Giordano Bruno constituie unul din momentele cele mai întunecate ale Contrareformei catolice.
Teoriile lui Bruno au influenţat ştiinţa şi filozofia din secolul al XVII-lea şi începând cu sec. al XVIII-lea au fost preluate de mulţi filosofi moderni. Ca simbol al libertăţii de gândire, a inspirat mişcările liberale europene din sec. al XIX-lea, mai ales Risorgimento italian (mişcarea pentru unitate naţională şi politică). L-a influenţat şi pe filosoful olandez Baruch Spinoza, care în secolul al XVII-lea a anticipat dezvoltarea monismului, ca mod de reprezentare a lumii (identifică divinitatea cu întreaga materie şi cu Universul).
La locul martiriului său, în piaţa „Campo dei Fiori”, administraţia oraşului Roma i-a ridicat la sfârşitul secolului al XIX-lea o statuie, dedicată libertăţii de gândire.
Surse documentare: Enciclopedia Universală Britannica, Cosma, D., Socrate, Bruno, Galilei în faţa justiţiei, Bernal, J. D., Ştiinţa în istoria societăţii
Bianca Ioniţă
