10 mai – zi de sărbătoare națională începând din 2015; 10 mai – Ziua Regalității și sărbătoarea independenței României, obținută în urma războiului din 1877-1878 purtat de trupele române conduse de Regele Carol I.
În preajma sărbătorii Regalității, trei concerte dedicate Regalității: în 7 mai, Corul Regal la Universitatea Națională de Muzică din București, în 8 mai, Orchestra Națională Radio, pianistul Horia Mihail și dirijorul Radu Popa la Sala Radio și în 9 mai, Camerata Regală la Ateneul Român. Radio România Muzical transmite în direct concertul Orchestrei Naționale Radio din 8 mai; înregistrarea concertului din 9 mai poate fi ascultată în 16 iunie, de la ora 19.30, tot la Radio România Muzical.
Despre aceste concerte regale, dar și despre rolul muzicii în cadrul Familiei Regale a României, vorbește Alteța Sa Regală, Principele Radu al României, într-un interviu acordat Denisei Theodoru, pentru Radio România Muzical.
Alteța Voastră Regală, ce importanță are muzica în viața Familiei Regale?
Niciuna din generațiile familiei nu a fost departe de muzică, ba chiar, fiecare generație a avut o relație ieșit din comun de apropiată cu muzica și cu muzicienii și mă gândesc că aceasta se datorează poate acestei apropieri dintre arta cântului și Coroană și anume, aceea că ambele se adresează sufletului fără barieră de limbă sau de epocă.
Coroana este o instituție pe care oamenii o au numai dacă o iubesc. Dacă nu o iubești, nu ai cum să o ai, pentru că nu e un instrument de care te folosești, este pur și simplu privilegiul unei iubiri. Dacă ai norocul să fii capabil să iubești acest simbol îl și ai, dacă nu ești capabil să-l iubești, nu-l ai.
Ca și muzica, dacă ești capabil să înțelegi muzica lui Mozart, ești fericit, dacă nu, ești sărac, dar nu știi că ești sărac. Poveștile scrise în istorie de familia regală și de muzicieni sunt unele dintre ele bazate pe o foarte puternică afecțiune. Adică, sunt sigur că Regina Elisabeta îl admira pe Enescu pentru calitățile lui de compozitor și de solist, dar îl iubea. E peste faptul că îl admira.
Este și o fotografie în care Enescu apare alături de Regina Elisabeta…
Enescu avea un fel de adorație pentru regina Elisabeta, pe care o găsea minunată, providențială pentru România. După aceea, relația dintre Yehudi Menuhin și Principesa Moștenitoare Margareta. Acolo a fost mai mult decât admirație. A fost o enormă afecțiune și el nu făcea gesturile atât de frumoase pe care le-a făcut față de Fundația Principesa Margareta din spirit caritabil, pur și simplu. Simțea prin intermediul Regelui și al Principesei un fel de legătură directă cu țara. El plătea României ceea ce a primit de la România prin Enescu. Sunt lucruri care depășesc arta. E pur și simplu o punte sufletească. Și exemplele sunt multe, fiindcă fideli familiei regale au fost muzicienii din toate generațiile: Virginia Zeani, Ionel Perlea, Nelly Miricioiu, Angela Gheorghiu, Tiberiu Soare, dintre cei mai tineri, dar toate generațiile, Dinu Lipatti, Clara Haskil, nici nu știu, ar fi nedrept, pentru că sunt atât de mulți, Eugenia Moldoveanu, Maria Slătinaru, Nicolae Herlea. Cred că una dintre cele mai puternice legături dintre familia regală și vreo profesie, este aceasta cu muzicienii și artele în general.
Nu demult am ascultat la Sala Radio (n.r. Concertul Regal din 7 noiembrie 2013) în interpretarea maestrului Dan Grigore o piesă compusă de Majestatea Sa, Regele Mihai. A fost o surpriză extraordinară.
Da. Și această scriere are o poveste pe măsură. Ea a fost compusă la Foișor și aceasta este deja o poveste incredibilă. În primul rând, foarte puțină lume și-l imaginează pe Rege cântând la pian, cu atât mai puțină lume și-l imaginează compunând lucrări muzicale. Piesa a fost apoi orchestrată și aranjată de Ioan D. Chirescu, cred, în 1941 iar manuscrisul pe care noi îl avem în copie la Palat are pe prima pagină chiar scrisul Regelui, titlu Elegie și pe urmă anul 1941.
Majestatea Sa, ca de obicei, nu a spus nimănui că a compus-o. Singurul care a știut că a compus-o a fost compozitorul Chirescu, care l-a ajutat ulterior.
La fel, la plecarea din 4 ianuarie, 3 spre 4 ianuarie 1948, manuscrisul a rămas undeva la Foișor, pe pian. Și la fel, de acest lucru n-a știut nimeni, decât cine Dumnezeu l-o fi găsit acolo, dar probabil că ei nu manuscrise de lucrări muzicale căutau când s-au dus să confiște castelul.
Când Regele cu Regina erau în luna de miere la Atena, în palatul Tatoi, unde fuseseră invitați să meargă singuri și familia rămăsese la Atena, în oraș, Regina l-a auzit cântând la pian și cum știa că nu e nimeni în casă decât Regele, a alergat la fereastră să se uite, fiindcă își închipuia că numai el putea cânta. Și așa și era.
Prima surpriză a fost că l-a văzut la pian cântând. Nu știa că are această îndeletnicire.
Pe urmă, a doua, când a întrebat ce bucată este aceasta și el a spus „Eu am compus-o”. Și pe urmă, încă ceva formidabil este că Regele nu i-a spus niciodată Reginei, iar Regina la rândul ei, n-a spus nimănui niciodată despre acest episod, până când au scris împreună cartea, în anul 2000. Și atunci a apărut pentru prima oară scris despre acest scurt episod al primelor lor zile de viață împreună. Și de-atunci, din 2000, până în 2014, am încercat să găsim manuscrisul muzical, partitura și nu am reușit. Și într-o zi, directorul casei Majestății Sale, a venit cu ea. Cineva care citise probabil cartea sau auzise la radio vreun interviu sau la televizor, a căutat-o în Arhivele Naționale și a găsit-o și acum o avem.
Este al treilea an în care Concertul Regal produs de Societatea Română de Radiodifuziune va răsuna în preajma zilei de 10 mai. Aveți amintiri frumoase de la primele două concerte regale?
Da, foarte frumoase, pentru că Radioul este probabil, dintre toate mijloacele media ale lumii, cel care are mister. Dacă vă gândiți, seara, când te uiți pe fereastră și vezi luminile orașului și deschizi butonul radioului, se întâmplă ceva în atmosferă, ceva ce nu se întâmplă nici cu imaginile, nici cu litera scrisă pe hârtie. Radioul deschide calea către un anume mister și sunt sigur că acesta este și motivul pentru care atât de mulți oameni rămân fideli radioului într-o lume care îl concurează cumplit în acest moment.
Și în plus, Sala Radio și tradiția culturală, mai ales cea muzicală, au și ele o foarte puternică amprentă a acestui instrument de răspândire a valorilor sau a știrilor, așa că păstrez o foarte frumosă amintire celor două ediții.
Mai păstrez o amintire frumoasă pentru faptul că inaugurarea concertelor regale a fost o surpriză excepțională. N-a pornit de la Casa Majestății Sale, n-a fost o propunere făcută de noi, a fost un dar pe care l-am primit neașteptat și acest lucru în general nu-l uiți, e un anume plus de emoție.
În al treilea și ultimul rând, pentru că au fost întotdeauna de o ireproșabilă calitate artistică. Ele n-au fost spectacole ocazionale sau festive, au fost pur și simplu puneri împreună de artiști admirabili, Corul și Orchestra Națională Radio, desigur, care au reputație demult stabilită, dar și invitații care au fost unul și unul. Mi-aduc aminte de Christian Badea, de acest mare dirijor român, în plină formă și în plină forță creatoare, de Mihaela Martin, pe care am ascultat-o atunci după atât de mulți ani pe viu, o mai ascultasem când era student ș.a.m.d. Și ceilalți, Dan Grigore, care a făcut acest recital de care vorbeați, iar anul acesta, galeria personalităților se întregește încă.
Dar anul acesta mai este un Concert Regal, la sala Ateneului Român, în care va cânta Camerata Regală, care a crescut foarte mult și mă întrebam cum așteptați de fiecare dată acest concert?
Concertele regale de la Ateneu, spre deosebire de cel de la Sala Radio, care e unul, pentru 10 mai, reprezintă sunt un șir care face parte dintr-o stagiune. Se numesc regale, nu pentru că sunt pentru 10 mai, ci pentru că sunt ale Cameratei Regale. Așa că cel de pe 9 mai este ultimul din seria celor cinci din stagiunea aceasta.
Și acolo este un alt extraordinar motiv de mândrie prin faptul că acești copii au crescut uimitor. Nu am crezut deloc, atunci, în 2009, când ei s-au format, că o să fie altceva decât o inițiativă lăudabilă studențească, pur și simplu. Știam că sunt studenți, știam că sunt la început de carieră, nu puteam să-mi închipui că vor ajunge la o virtuozitate care să frizeze, care să atingă prin calitate, marile nume ale momentului, dar au făcut-o. Acum cântă în compania unor soliști și dirijori de primă mărime ai lumii și aceasta mă încântă, desigur.
Plus că Ateneul are și el, ca și Radioul, o foarte lungă istorie comună cu Coroana, de la începutul secolului XX, incluzând practic toate generațiile familiei de până astăzi, până la generația Principelui Nicolae, care este a șasea. Ambele exemple pe care le-ați dat, și Radioul și Ateneul nu sunt doar două instituții de cultură, sunt și două instituții ale statalității, acolo vibrează ceva din esența societății românești și a națiunii, nu e doar vorba de muzică, e vorba și de altceva.
Dacă n-ai cunoaște nimic din România și ai intra în sala Ateneului ai înțelege că ea este ilustrarea unui stat, care are o anumită rădăcină în pământul pe care stă. Cred că e mai mult decât muzică. De aceea e și atât de legată Coroana de aceste instituții, de Radio și de Filarmonică.
(Interviu realizat de Denise Theodoru – Relații Internaționale Radio România)
