Evadaṭii de la Cavnic – „6 iunie, o seară de primăvară spre sfârṣit…”

Din mina Cavnic, aflată la 30 km de Baia Mare, se extrăgeau plumb, zinc, cupru încă înainte de război. În 1951 a fost transformată în colonie de muncă forṭată – formaṭiunea 0979 Cavnic -, fiind inaugurată cu un grup de deṭinuṭi politici aduṣi de la Baia Sprie. Aceṣtia erau „contrarevoluṭionari”, adică anticomuniṣti, „cu pedepse de până la 5 ani ṣi condamnaṭi cu pedepse de până la 10 ani, cu condiṭia ca timpul ce îl mai aveau de executat să nu depăṣească 5 ani”, conform unui document al Ministerului Afacerilor Interne din 5 septembrie 1950. Condiṭiile foarte grele din mină ṣi colonie i-au împins pe unii deṭinuṭi să se revolte, la începutul anului 1953. Comandantul, locotenentul major Dumitru Scripa, i-a pedepsit închizându-i „la neagra”, o cameră de 3×3 m aflată în întuneric total. Câteva luni mai târziu, la 6 iunie 1953, din nou Cavnicul a intrat în agitaṭie: 14 condamnaṭi au evadat. Printre ei s-a aflat ṣi medicul-deṭinut Miltiade Ionescu, judecat cu doi ani în urmă pentru activităṭi anticomuniste. Fugarii au reuṣit să stea în libertate 100 de zile, dar rând pe rând au fost arestaṭi, apoi judecaṭi ṣi condamnaṭi. Comandantul coloniei fiind socotit „extrem de moale” de ṣeful Direcṭiei Penitenciare, a fost înlocuit cu locotenentul Vasile Tudoran.

Arhiva de istorie orală păstrează mărturia detaliată a doctorului Miltiade Ionescu despre această extraordinară, spectaculoasă evadare.

Ştiţi ce a spus Europa Liberă aseară?

„[La Cavnic] exploatarea [minieră] era condusă de deţinuţi, erau şefi de schimb, şefi de echipă, şefi perforatori, şefi peste tot. Iar mina avea nişte maiştri, nişte meşteri, care veneau în subteran şi bineînţeles, cu unele indicaţii din punct de vedere al exploatării. […] Ei, şi am luat în primire cabinetul ăsta [medical]. […] Mi-au dat nişte seringi, […] mi-au dat câteva bisturie, mi-au dat patru cleşti de extracţii dentare – că am făcut extracţii dentare foarte multe, şi le-am făcut fără anestezie! – […] ṣi pansamente, ceva dezinfectant şi pe ici pe colo nişte medicamente. […] Am început să facem trafic cu muncitorii, cu meşterii ăştia civili. […] Doi dintre gardieni, unul care era ungur şi unul român autentic, veneau tot timpul la cabinetul medical şi se ataşaseră acolo, de cabinet. Eu am crezut la început că sunt puşi să facă ceva, să urmărească, dar nu era deloc aşa. Şi s-au apropiat aşa de tare, în special ungurul, era un tip teribil de dispus ṣi-aşa bine ne-am înţeles, că la un moment dat, într-o zi, mă trezesc cu el, vine foarte aşa, conspirativ, zice: „Ştiţi ce a spus Europa Liberă aseară?„ Eu am rămas aşa… „Nu, nu! Serios, că nu am nici un fel de… intenţie, nu sunt agent provocator, nu sunt nimic, eu vreau să vă spun…„ Şi începând din ziua aia, în fiecare zi când intra de serviciu, venea şi îmi transmitea ce a auzit la Europa Liberă. […] De la el am aflat toate informaţiile pentru evadare, eu, la cabinet. Eu îl întrebam: „Domnule, când se iese pe corfă de la orizontul unu? Şi afară, cine e sus?„ Şi el îmi spunea: „Sus se găseşte un capac de lemn, cutare, cutare…„ „Are lacăt?„ „Nu are lacăt…„ „Postul de pază unde e?„ „La atâţia metri…„ – toate informaţiile mi le-a dat, tot ce îl întrebam… şi erau de o corectitudine fantastică, domnule! Adică îmi spunea [uneori], zice: „Mă iertaţi, asta nu ştiu, dar mâine mă duc şi mă uit…„ Când intra în tură, îmi spunea…

Ideea evadării v-a venit dumneavoastră?

Nu, nu numai mie! Eu am aderat însă, de la început am aderat… […] Întâi de toate am ajuns la concluzia că este posibilă, că este fezabilă ṣi chiar fără riscuri aşa, majore. Şi în al doilea rând, aveam acest atú formidabil: medicul acolo avea o situaţie cu totul privilegiată. Şi din poziţia asta puteam să aflu absolut tot ce ne interesa şi mai mult decât atât, să căpătăm nu colaborarea, dar acceptul unora dintre cei care erau în administraţie şi în pază.

Dar cum s-a constituit grupul acesta de 14?

Păi, ne cunoşteam deja destul de bine, ne ştiam aşa, din conversaţii, cam cine ar fi amator, şi cine e apt ca să se înroleze la aşa ceva. Şi alegerea a fost destul de bună, destul de reuşită şi mai ales ceea ce a impresionat cel mai mult a fost solidaritatea celorlalţi, pentru că ştiau foarte mulţi dintre deţinuţi, dar nu s-a dus nimeni să toarne!”

Şi vă daţi seama, în ziua respectivă, în acel 6 iunie 1953, cu ce emoţii… pentru că primul act care bătea la ochi era ce caută doctorul în mină – că eu stăteam la suprafaţă! Eu, pretextând nişte necesităţi din astea medicale la nivelul locului de muncă, am anunţat cu o zi înainte, nu cu mult… nu, că mai fusesem în mină, nu era prima dată.”

Gardianul a fost foarte cooperant…

„Şi am intrat în mină şi [de obicei] la ieşirea din mină, după terminarea şutului, mergeam prin subteran până la locul unde este corfa – corfa este ascensorul care ne ducea în subteran. Şi atuncea când a venit ascensorul nostru… şase inşi încăpeau în ascensorul nostru, trei şi trei, faţă-n faţă. Noi eram 12, aceste două corfe trebuiau să fie una după alta şi cu oamenii care făceau parte din lot. […] Şi de acolo urcam o scară până ajungeam… o scară destul de mare, constiuită din scări din alea minereşti, mititele, erau una după alta, erau vreo şase-şapte scări din astea ṣi unde încăpea numai un singur om. Acolo exista un gardian şi de aici se pornea un gang, se pornea în colonie. Şi aici era un gardian şi un corfagiu, adică un muncitor civil care dădea semnalele pentru corfă. Şi ăştia din prima încărcătură trebuia să-i imobilizeze pe ăştia, să-i scoată din uz. Şi după aceea veneam noi, corfa a doua, în timp ce ei desăvârşeau operaţia asta de scoatere a lor din circulaţie… nu omorâre, legare. Cei care veneam, o luam direct pe scări, nu mai stăteam la discuţii. […]

Gardianul a fost foarte cooperant: când i s-a spus despre ce este vorba, a zis: „Domnule, lăsaţi-mă! Eu nu fac zgomot!„ „Bun, atuncea stai, te legăm şi rămâi aici, că nu ţi se întâmplă nimic!„ Dar corfagiul, muncitorul, era un individ foarte voinic şi care nu a vrut deloc, s-a opus! A început să se zgâlţâie până când unul dintre noi a trebuit ca să recurgă la ceva ca să-i dea în cap, dar nu l-a nimerit. Şi se goneau acolo, în porţiunea aia, în spaţiul ăla foarte redus. […] Şi ăla a luat-o ca nebunul spre colonie, făcă ca să-l poată imobiliza! […]

În momentul în care am reuşit să străbatem acea scară sau acea succesiune de scări care pe suitorul respectiv duceau la suprafaţă, într-adevăr, la ieşire era un capac din lemn care a putut fi dat cu uşurinţă la o parte, ceea ce a confirmat informaţiile pe care le aveam şi care au prevalat celor susţinute de alţii, că acel capac ar fi fost fixat cu un lacăt, cu ceva. Ei, şi am ajuns afară, în aşa-zisa libertate.”

Ne-am pus întrebarea: încotro?

„Bineînţeles că în momentul în care ne-am văzut eliberaţi de mină şi de adâncurile ei, se punea problema acum ce vom face în continuare. Cunoştinţele noastre topografice şi de aşezare cu realităţile de dincolo de lagăr erau foarte sumare. Nu puteam aduna foarte multe informaţii şi nu putusem aduna, aşa că trebuia să găsim soluţii pe loc. […] Lagărul se găsea oarecum la poalele unui munte din şiragul munţilor vulcanici care se cheamă Gutâi şi era iunie, deja iarba apăruse, o atmosferă de seară, ne găsim în 6 iunie, o seară de-aceasta de primăvară spre sfârşit, şi primul lucru care s-a petrecut şi care nu fusese prevăzut a fost totala scindare a grupului… şi felul cum ne-am grupat după aceea a fost cu totul şi cu totul aleatoriu, a fost întâmplător. Eu am rămas împreună cu un coleg de-al meu, doctorul Iovănescu Paul, care era un om foarte simpatic, flegmatic şi foarte înalt, avea cam 1,90 înălţime. Şi acum ne-am pus întrebarea: încotro? […]

În dezbaterile pe care le-am avut în ce priveşte maniera în care se va desfăşura acest film al evadării, a revenit aproape obsedant ideea că şansele de a supravieţui în libertate erau foarte reduse. Totuşi, paradox pare, acest aspect nu ne-a prea tăiat din elanul. […] Şi de aceea n-am discutat prea precis, fiindcă am intuit parcă că sub presiunea momentului şi emoţiei de atunci, când vom ieşi în afară, în libertate, nu vom putea totuşi să respectăm nişte precepte dinainte fixate şi să ne orânduim într-un anumit fel. De aceea s-a şi pulverizat grupul. Ideea majoră era […] ajungerea la graniţa cu Iugoslavia, aia era cea mai cunoscută şi, din unele puncte de vedere, cea mai accesibilă. Dar am văzut atunci că lucrurile s-au schimbat pe parcurs. Şi dacă s-au format grupuri, unele de câte două persoane cum am fost noi şi altele, cum a fost al lui Ion Ioanid, cu Coşereanu, şi ceilalţi, cinci inşi în care majoritatea erau ţărani, au evoluat împreună şi a apărut pentru ei şi un element anecdotic, căci neputând a se orienta, au putut să treacă graniţa, dar de data aceasta au trecut-o în Rusia subcarpatică! Încât în momentul în care au realizat unde au ajuns, s-au grăbit în mare viteză să se întoarcă înapoi. Noi, cei doi, am auzit susurul unei ape. Nu ştiam exact despre ce e vorba, dar părea un pârâu de munte şi ne-am sfătuit şi am zis că totuşi reprezintă un element de orientare. Şi am coborât spre firul apei, am alunecat pe povârnişul ăla al malului, şi în sfârşit şi am început să mergem. Şi am mers, am mers până a doua zi, ne-am odihnit bineînţeles între timp… şi am mers până a doua zi când s-a luminat şi am continuat drumul. […]

Am mers prima zi, noaptea am petrecut-o cu destulă teamă, pentru că, [atunci] când eram la oarecare distanţă de colonie, am auzit alarma care s-a dat şi ştiam că în momentul în care se instituie starea de alarmă apar trupele de Securitate. […] Şi am mers, am mers şi ziua din ce în ce mai greu. Începuserăm să fim afectaţi de starea asta şi de tensiune, starea de nesiguranţă şi de necunoscut şi faptul că nu aveam acces la nimic, erau deja două zile şi două nopţi şi mergeam!… N-am întâlnit absolut nici un sat, pentru că chiar dacă mi se părea că e vreo aşezare, o evitam.

Şi în următoarea zi, a treia adică, am văzut cam la poalele muntelui, muntele era acolo foarte bine vizibil, am văzut o stână, doi ciobani şi cu oile de rigoare. Şi am stat şi ne-am sfătuit şi am zis că nu mai putem continua în stilul şi în maniera asta, şi acuma să mergem la stână să le cerem ajutorul. […] Unul dintre ei, când ne-a văzut ceva a sclipit în ochii lui. Şi a spus că da, ei sunt dispuşi să ne dea şi ceva de mâncare, că aşa e tradiţia şi aşa se procedează când ajungi la o stână, să stăm să ne odihnim şi după ce ne-a ţinut un logos, acolo. […] Şi spre sfârşit ne-au lăsat de am mâncat câte ceva, şi ne-au spus: „Domnule, n-avem ce face, noi suntem obligaţi să vă predăm!„ La felul în care eram noi în momentul respectiv, în sensul că eram extrem de obosiţi, extrem de răvăşiţi şi cu forţele scăzute în mod foarte evident, sigur că nu am reacţionat cum ar fi fost cazul, violenţi. Ei, respectivul cioban şi-a făcut datoria, a anunţat cum i se spusese şi bineînţeles ne-am trezit cu trupele de Securitate…”

[Interviu de Silvia Iliescu, 1999.]