La 22 iunie 1941 România intra în cel de al doilea război mondial împotriva U.R.S.S. care ne ocupase Basarabia şi Bucovina de nord, în 1940. Aviaţia română trimisă în luptă era condusă de Comandamentul Forţelor Aeriene compus din trei flotile de vânătoare, trei flotile de bombardament, trei flotile de recunoaştere şi o flotilă navală. În total 956 avioane de luptă. C.F.A. coordona unităţile de pe front, bazele pentru apărarea graniţelor ţării, precum şi unităţile-şcoală pentru formarea cadrelor. Pe front se afla Corpul Aerian Român care, pe lângă unităţile care luptau, mai avea un comandament de etape, trei baze înaintate şi un grup de aero-transport militar cu baza la Băneasa. C.A.R. era condus de generalul de escadră Emanoil Ionescu, era sincronizat operativ cu Flotila I Aeriană Germană în frunte cu generalul Richtofen şi avea un stat major condus de comandorul Gheorghe Davidescu.
Cu ani în urmă, Sorin Tulea care era în 1941 sublocotenent aviator în Escadrila 78, a povestit cu lux de amănunte ṣi cu imagini impresionante primele zile de război, aṣa cum le-au trăit aviatorii români. Amintirile îi erau împrospătate de notele zilnice pe care ṣi le făcuse atunci.
Din acest moment, suntem în stare de război cu U.R.S.S.!
„22 iunie [1941]. Pentru moment, în dormitoare este linişte, toată lumea doarme şi nimeni nu sforăie. […] Deodată mă trezesc brusc, având senzaţia că se prăbuşeşte hangarul peste noi. Totul vibrează în jurul meu. Pereţii vibrează, geamurile vibrează.Totul, într-un zgomot apocaliptic de sfârşit de lume. Era un zgomot de motoare de avion puse în plin, însă de o intensitate cum nu o auzisem niciodată. În momentul când m-am trezit, se deschide brusc uşa de la dormitor, se aprinde lumina unei lanterne şi agentul de legătură de la Comandament intră şi, din cauza zgomotului infernal de la motoare, strigă tare: „Domnilor! Deşteptarea şi prezentarea la Comandament! Din acest moment, suntem în stare de război cu U.R.S.S.-ul!„
Vibraţiile simţite atunci când m-am trezit erau provocate de zgomotul de motoare puse în plin în regim de decolare, făcut de zecile de bombardiere germane Heinkel 111 care decolau pe rând.”
Făceam eforturi să ne ascundem lacrimile din ochi…
„În timp ce ne îmbrăcăm în grabă, prin uşa deschisă de agent aveam privire direct spre pista de decolare. Aici, toate luminile de balizaj erau aprinse, toate proiectoarele de bord ale celor 150 de avioane aprinse şi ele, iar cele 300 de motoare Junkers Ju 211, fiecare de câte 1200 c.p., ambalate la maxim. Pot vedea grupuri de bombardiere în formaţii de câte trei sau de câte şase decolând şi lăsând în urmă nori de praf care aproape estompau lumina proiectoarelor. Era ceva fantastic să văd cum cele 150 de avioane decolează în noapte, pentru prima lor misiune de război! Toţi simţeau fiori în tot corpul şi făceam eforturi să ne ascundem lacrimile din ochi, din cauza emoţiei provocate de măreţia momentului. Cu toţii eram conştienţi că trăim un mare moment istoric, unic în istoria românilor, doarece în această istorie este pentru prima dată când românii răspundeau cu arma în mână la cei aproape 1000 de ani de năvăliri barbare şi de mizerii venite dinspre răsărit, de dincolo de Nistru.
Mă uit la ceas: este ora 12.30. A început ziua de 22 iunie 1941 […]. Bombardierele germane au decolat de pe Siliştea având ca primă misiune de luptă atacuri la Sevastopol, Kiev, Jitomir şi Kaunas. Decolarea lor s-a făcut mai înainte de a se comunica ruşilor declaraţia de război, astfel ca această declaraţie să coincidă cu primele dâre de bombe peste obiectivele de mai sus.”
Este o tăcere care vorbeṣte
„Acum suntem toţi echipaţi şi ne îndreptăm spre cele trei autobuze care ne transportă la Comandament. Suntem încă buimaci de somn şi de spectacolul oferit de colegii germani de la KG 4 şi de la KG 27. Toată lumea tace, dar este o tăcere care vorbeşte. Toţi vorbim cu noi înşine în gând: „Deci, război… ce va fi?! cum va fi?! În tot cazul, vom vedea…„, mai ales că ştiam că într-un război vor fi şi cazuri mortale. Aşa că nu ne rămâne decât să mergem la noroc.
Comandamentul era instalat în grupul de case al fostului conac Marghiloman, de departe vedem agitaţia de personal la lumina puternică a becurilor alimentate de un grup electrogen. Avioanele au husele scoase, se văd stive mari de lăzi pentru bombe, care acum sunt goale. Cisternele de benzină trec de la un avion la altul, apoi mecanicii de avion pornesc motoarele şi le turează în regim de încălzire, iar echipajele se adună în front pentru a primi ordinele de misiune. Primul nostru atac se va produce asupra aerodroamelor din sudul Chişinăului, precum şi asupra gării de triaj. Iar ca obiectiv special pentru Escadrila 78, în plus, se cere un atac asupra aerodromului de la Tiraspol. Consultăm tabla neagră din faţa corturilor escadrilei. Pe aceste table sunt scrise cu cretă numele membrilor din structura echipajelor, precum şi numărul avionului respectiv care va participa la această misiune de luptă în premieră absolută. Stupoare! Echipajul meu de pe avionul nr. 5 nu e trecut pe tabla neagră! Cer explicaţii de la comandantul meu de escadrilă de-atunci, căpitanul aviator Cosâmbescu. Acesta îmi spune că este dată dispoziţia ca de fiecare escadrilă să rămână în rezervă câte un avion. Şi ca rezervă a fost ales tocmai echipajul meu. Asta nu puteam admite, ca tocmai eu să pierd această premieră istorică, ca cel mai mare moment istoric din viaţa mea! Am deodată o idee: mă duc la Landman, comandantul meu de grup, oarecum cu căciula în mână: „Domnule comandor, văd că eu nu sunt trecut pe tabelă pentru această primă misiune.„ „Da, ştiu.„ „Vă rog, să-mi aprobaţi să merg cu unul din avioane, în calitate de mitralior de bord şi de fotograf. Nu uitaţi că este nevoie şi de documentaţie fotografică în asemenea momente istorice.„ Landman se uită lung la mine, face un semn cu mâna din care nu se poate deduce nimic şi pleacă. În acest gest deduc o aprobare tacită. Aşa că mă duc la echipajul locotenent aviator Nicolau Mircea şi locotenent Pădureanu ca să-i anunţ că voi merge şi eu cu ei. Şi cum cei doi nu au nimic contra, mă reped la avionul meu să-mi iau paraşuta, după care mă înghesui şi eu între piloţi şi navigatori.”
Români, vă ordon să treceţi Prutul!
„Este ora 3.00. Un prim bombardier Heinkel 111 pilotat de locotentul comandor aviator Negrescu Gheorghe şi ca navigator sublocotenent aviator de rezervă Radu Boldur decolează, fiind primul avion românesc care, conform ordinului generalului Antonescu, a trecut Prutul. Misiunea acestui echipaj era de a recunoaşte traseul din punct devedere meteorologic, reacţiunea de antiaeriană sau vânătoare şi de a raporta prin radio cele constatate la Comandament.
Este ora 3.30. Decolează tot Grupul 5, în lumina proiectoarelor de bord şi cu toate luminile de poziţii aprinse. După decolare trebuie să stingem aceste lumini şi să zburăm într-o beznă absolută, fără vizibilitate, adică numai după aparatele de bord. Imediat sunt conştient că în asemnea condiţii pericolul ciocnirii în aer între avioane este imens. Totuşi, zborul a continuat fară incidente şi fără să distingem absolut nimic în jurul nostru. Însă noaptea fiind senină la lumina palidă a stelelor, vedem la un moment dat cum se reflectă această lumină peste o albie de râu mai lată: era Prutul! Încă puţin şi suntem deasupra Basarabiei, astfel că după echipajul Negrescu-Boldur, avioanele din Grupul 5 bombardament la rândul lor şi ele au ascultat ordinul: „Români, vă ordon să treceţi Prutul!„
Trebuie menţionat că în aceea noapte, din toată Armata Română, primii soldaţi care au executat acest ordin au fost din echipajele combatante ale Grupului 5 bombardament din Flotila 1 de la Braşov, echipaj din care am făcut parte şi eu. Până şi azi mă simt mândru de acest fapt, iar amintirile pe care le port şi acum pe piciore după această aventură care a fost războiul cu arma în mână împotriva U.R.S.S., sunt pentru mine cele mai valoroase decoraţii de război şi dovada concretă că nu am făcut parte din categoria idioţilor utili care au pactizat cu bolşevicii ruşi, categorie care încă mai există şi azi pe toată suprafaţa globului terestru! Am avut atunci o senzaţie stranie: deasupra Basarabiei totul părea mai negru decât noţiunea de negru valabilă deasupra României. Îmi făcea impresia că acum zburăm sub o uriaşă mantie neagră, purtată personal chiar de diavol!…”
[Interviu realizat în 1993 de Octavian Silivestru]
