Cu tot entuziasmul unanim din ṭară, eliberarea Basarabiei ṣi Bucovinei anexate de URSS în iunie 1940 a cerut eforturi mari trupelor române. Dar hotărârea Conducătorului ṭării de a înainta dincolo de Nistru avea să pună stavilă entuziasmului. Cei mai vehemenṭi împotrivă au fost liderii Partidului Naṭional Ţărănesc ṣi Liberal, care aveau argumente contra necesităṭii de a continua operaṭiunile militare după redobândirea Basarabiei ṣi Bucovinei. Aceste argumente, reluate în repetate rânduri în toată perioada luptelor de pe frontul estic ṣi chiar înainte de intrarea României în război, au fost expuse de Iuliu Maniu în scrisoarea adresată generalului Antonescu la 18 iulie 1941. Criticile lui Maniu ṣi răspunsurile lui Antonescu – tot printr-o scrisoare – arată două strategii opuse, aṣa cum remarcă istoricul Florin Constantiniu. Antonescu îṣi formula programul politic pornind de la ideea victoriei Germaniei; Maniu de la victoria Marii Britanii. Antonescu privea alăturarea noastră Germaniei ca pe o luptă împotriva comunismului; ṣeful P.N.Ţ. considera că România nu poate participa la o acṭiune de o astfel de anvergură. Antonescu vroia să anexeze imediat Transnistria; Maniu dorea autodeterminare ṣi tratate de pace care să o consfinṭească. Astăzi, lucrurile pot părea simple, dar atunci, în 1941, nu se ṣtia nimic despre cine ṣi când va câṣtiga războiul.
Arhiva de istorie orală păstrează două înregistrări extrem de valoroase pe această temă. Una dintre ele este un interviu pe care doctorul Ion Jovin, medicul ṣi prietenul lui Iuliu Maniu, l-a acordat diplomatului Ion Varlaam în 1987. Înregistrarea a fost donată A.i.o. de doamna Liane Jovin. A doua mărturie-document este a fostului secretar al lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu, înregistrată în 1991 la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” ṣi este donaṭia realizatorului ei, Dan Manolache, de la Radio România Cultural. În cuvântul său, Corneliu Coposu citează din notiṭele sale din acei ani, relatând faptul că Iuliu Maniu îi mai scrisese astfel de scrisori lui Antonescu ṣi înainte de intrarea noastră în război.
Corneliu Coposu:
„La 7 iunie [1941 s-a ṭinut] o şedinţă a Biroului Politic al Partidului Naţional Ţărănesc în care, în cuvântarea sa, Maniu spune că după informaţiile pe care le are, izbucnirea războiului este o chestiune de zile şi că noi vom fi antrenaţi în acest război care nu poate fi evitat şi nici măcar nu poate fi amânat. Părerea lui este că, în ipoteza izbucnirii războiului care se profilează cu certitudine, Armata română trebuie să intre în Basarabia pentru a asigura ocuparea provinciilor româneşti, ferind aceste provincii de rigorile unei ocupaţii germane. Dar că armata trebuie să se oprească pe Nistru, ca România să nu poată fi acuzată niciodată că şi-a depăşit frontierele legitime şi că a intrat în teritorii străine! În acest sens, îi face o scrisoare generalului Antonescu. Generalul Antonescu era plecat deja în Moldova, iar generalul Zaharia care a primit scrisoarea a promis că i-o va trimite la Marele Stat Major care era deplasat pe linia de frontieră. În sfârşit, la sfârşitul acestei scrisori, Maniu adaugă: Suntem, aşa cum v-am spus în repetate rânduri, absolut împotriva colaborării pe care aţi iniţiat-o cu Germania, mai cu seamă că se vede că această colaborare tinde să fie nelimitată, despre care considerăm că va fi nefastă pentru ţară, întrucât la sfârşitul războiului anglo-saxonii vor câştiga, căci ei nu pot fi înfrânţi… Deci este vorba despre scrisoarea din 7 iunie 1941, înainte de intrarea României în război.
La 18 iunie 1941, în cadrul unei şedinţe a Delegaţiei permanente, Maniu precizează că: Pe noi, în raporturile cu Uniunea Sovietică, ne interesează nedreptatea care s-a făcut prin încălcarea provinciilor româneşti, făcută cu nesocotirea celor mai elementare prevederi ale raporturilor internaţionale şi ale propriilor concepţii comuniste despre orânduirile sociale, politice şi geografice. Deci, noi avem îndreptăţirea de a recupera aceste provincii, fără însă să continuăm un război inutil peste frontierele României.
La 22 iunie 1941 Antonescu, concomitent cu intrarea noastră în război, trimite lui Maniu un răspuns pe 57 de pagini dactilografiate, în care subliniază poziţiile politice categoric oponente şi ireconciliabile dintre Maniu şi Antonescu, atât în politica externă cât şi în politica internă, pe câteva pagini arată Antonescu că el militează… [pentru] un regim de autoritate; că detestă toate principiile democratice. Antonescu se apără de acuzaţia lui Maniu că a înfeudat economia românească nemţilor şi că nu este preocupat de soarta tragică a românilor alaţi sub ocupaţie maghiară. Spune Antonescu că Maniu militează pentru puterile democratice din Occident cu care el, Antonescu, a rupt-o definitiv. Şi militează pentru libertăţile cetăţeneşti şi democraţie parlamentară pe care el, Antonescu, le detestă. Că politica pe care o încearcă Maniu, o consideră Antonescu ca o încercare de sinucidere…
La 22 iunie ‘941 se declanşează războiul împotriva Uniunii Sovietice; bineînţeles că declaraţia de război care se face de circumstanţă nu cuprinde nici măcar realităţi politice.
Diverse memorii trimise de Maniu lui Antonescu care acuma sunt accesibile, făcând parte din Sala 3 la Biblioteca Academiei, unde până acum era interzis accesul, acuma istoricii au facultatea de a le consulta…”
Ion Jovin:
„De la izbucnirea războiului, [Maniu] caută să facă legătură cu militarii, adică cu militarii disidenţi care nu erau de acord cu Antonescu, printre care şi generalul Iacobici, fostul şef al Statului Major, care a şi demisionat fiindcă nu era de acord ca noi să trecem dincolo de Nistru. Şi această informaţie o avea de la colegii lui nemţi, că în Armata germană erau foarte mulţi austrieci, foşti colegi de ai lui de la Viena, care spuneau: Domneavoastră staţi acasă, daţi-ne grâu şi petrol, n-aveţi ce căuta cu trăsurile voastre cu coviltir şi cu infanteriştii care merg pe jos! Noi suntem motorizaţi! Maniu căuta legătură cu ei, ca să facă presiuni asupra mareşalului [generalului], în sensul ca să nu-şi ducă toate diviziile dincolo de Nistru, fiindcă va veni un moment când de diviziile astea va fi nevoie în interior. Dar Iacobici nu era de acord, Iacobici susţinea până la capăt că nemţii vor câştiga războiul şi nu voia să se amestece. Atuncea Maniu căuta pe toate căile să facă presiuni asupra mareşalului, cum a făcut, dacă ştiţi, [în] memoriul acela faimos…”
