La 7 august 1420 începea construcţia celui mai impresionant proiect al Renaşterii, celebra cupolă a lui Brunelleschi a Domului din Florenţa.
Mai mult sau mai puţin ştiut este faptul că aproape jumătate din cele mai populare opere de artă din lume se află în Italia şi peste jumătate dintre acestea se găsesc în Florenţa. Domul Santa Maria del Fiore (Basilica di Santa Maria del Fiore) este fără îndoială unul dintre cele mai frumoase monumente, o construcţie armonioasă cu bogate ornamente în piatră, a cărei cupolă domină panorama Cetăţii Renaşterii, străbătută de străduţe medievale mereu pline de turişti uimiţi de frumuseţea şi densitatea operelor de artă.
Ridicarea acestui vast proiect a durat 170 de ani, adunând efortul colectiv al mai multor generaţii. Astăzi, este întrecut în dimensiuni doar de Basilica San Pietro din Vatican, Catedrala St.Paul din Londra şi de Domul din Milano. De altfel, domul florentin a fost sursă de inspiraţie pentru Michelangelo atunci când a proiectat cupola Basilicii San Pietro. Numele „del Fiore” se referă la floarea de crin, care este simbolul Florenţei sau la însuşi numele vechi al oraşului, Fiorenza. Pe de altă parte, un document din secolul al XV-lea afirmă că „floarea” s-ar referi la Hristos.
Ideea construirii acestei magnifice catedrale a venit odată cu perioada înfloritoare a oraşelor medievale de la sfârşitul anilor 1100, oraşe între care exista o mare rivalitate manifestată prin construirea de edificii impunătoare şi cât mai îndrăzneţe, fiecare încercând să îşi afirme supremaţia. În acea perioadă, catedrala Florenţei era Santa Reparata, fondată în secolul VII, pe care florentinii o considerau banală şi inadecvată pentru măreţia oraşului lor. Piatra de temelie a noii basilici a fost pusă la 8 septembrie 1296. Planul catedralei a fost conceput de Arnolfo di Cambio, care executa concomitent şi lucrările de la Santa Croce şi de la Palazzo della Signoria. Cu toate acestea, catedrala a fost finalizată în anul 1436 după construirea Cupolei lui Brunelleschi, când a fost sfinţită de către Papa Eugen al IV-lea.
Complexul domului din Florenţa cuprinde şi faimoasa clădire cunoscută sub numele de Battistero di San Giovanni („Baptisteriul Sf.Ioan Botezătorul”), considerată cea mai veche clădire a Florenţei, construită pe locul unui fost templu roman dedicat zeului Marte. În anul 1128, Baptsiteriul a devenit oficial locul în care erau botezaţi toţi nou-născuţii florentini.
Cupola Domului din Florenţa şi geniul lui Brunelleschi
Ridicarea domului a început la 7 august 1420 şi a durat până în 1436. Cupola a fost cea mai mare din lume la momentul finalizării lucrării, în anul 1436 şi încă domină oraşul Florenţa. O adevărată minune inginerească, a fost proiectată de arhitectul Brunelleschi, care a înaintat planurile sale după ce s-a dus la Roma pentru a studia Panteonul, ce deţinuse pentru multă vreme statutul de cel mai mare dom din lume. Realizarea cupolei, care urma să fie foarte amplă şi la mare înălţime, prezenta numeroase probleme. Brunelleschi a reuşit să creeze această cupola imensă fără niciun sprijin sau schelă, datorită unui design ingenios. A conceput o structură din cărămizi dispuse în formă de „spinare de peşte” care permitea înălţarea boltei fără a mai fi nevoie de elemente susţinătoare şi cu o formă perfectă de arc, întreaga suprafaţă find împărţită în opt porţiuni. A fost primul dom octagonal din istorie şi cel mai mare dom construit până atunci (încă este cel mai mare dom din lume). Se estimează că s-au folosit 4 milioane de cărămizi la cupolă.
Cu această lucrare, Brunelleschi a pus bazele arhitecturii renascentiste: a fost iniţiatorul noii tehnici, învăţată din studiul monumentelor antice, care i-a permis să ridice maiestuoasa cupolă fără a fi nevoie de armături dar, mai ales, a fost iniţiatorul unei noi ideologii în arhitectură.
Pentru ridicarea materialelor de construcţie, Brunelleschi a inventat un troliu cu trei viteze, cu un sistem complicat de angrenaje, scripeţi, şuruburi şi arbori de antrenare acţionat de o singură pereche de boi de jug care învârteau un tirant de lemn. Era folosită o frânghie specială lungă de 183 m şi grea de peste 450 kg – făcută la comandă de constructorii de nave din Pisa – şi avea un sistem de prindere revoluţionar, care îşi putea inversa direcţia fără a fi nevoie ca boii să fie întorşi. Mai târziu, Brunelleschi a făcut alte maşini de ridicat inovatoare, printre care castello, o macara de vreo 20 m cu o serie de contragreutăţi şi scripeţi pentru deplasarea laterală a încărcăturilor după ce erau ridicate la înălţimea potrivită. Elevatoarele lui Brunelleschi erau atât de inovatoare, încât nu au fost concurate până la revoluţia industrială, cu toate că au fascinat generaţii întregi de artişti şi inventatori, inclusiv pe Leonardo da Vinci, ale cărui caiete cu schiţe ne arată cum erau făcute.
La început, s-a sugerat că interiorul de 45 metri lăţime al domului să fie acoperit cu mosaic pentru a permite luminii să intre cât mai bine prin ferestrele luminatorului. Brunelleschi, care era şi aurar, a propus că bolta să strălucească de aur, însă moartea sa din anul 1446 a pus capăt proiectului şi pereţii domului au fost văruiţi în alb.
Filippo Brunelleschi a fost înmormântat în catedrala Santa Maria del Fiore. Acestea erau onoruri înalte. Înainte de Brunelleschi, foarte puţini oameni au fost înmormântaţi în criptă, iar arhitecţii erau consideraţi în cea mai mare parte nişte meşteşugari umili. Filippo Brunelleschi a ridicat artiştii adevăraţi la rangul de creatori sublimi, demni de laudă veşnică în compania sfinţilor, o imagine care avea să domine Renaşterea. Mormântul său, rămas necunoscut timp de secole, a fost identificat în 1972, atunci când au fost excavate şi ruinele primei catedrale a Florenţei, Santa Reparata.
După sfinţirea oficială a domului de către papă, în 1436, au mai trecut 10 ani până când un alt grup ilustru a pus temelia lanterno-ului, structura decorativă din marmură a cupolei, pe care Brunelleschi o proiectase pentru a-i încununa capodopera.
Marele duce Cosimo I de Medici a hotărât mult mai târziu, după mai mult de 100 de ani, ca domul să fie pictat cu scenele Judecăţii Universale. Această lucrare imensă, 3.600 de metri pătraţi de suprafaţă pictată, a fost începută în 1568 de către Giorgio Vasari şi Federico Zuccari şi a durat până în 1579. Partea cea mai de sus îi înfăţişează pe cei 24 de Înţelepţi Bătrâni ai Apocalipsei.
Patru au fost terminaţi de Vasari înainte de moartea să din 1574. Frederico Zuccari alături de un număr de colaboratori, precum Domenico Cresti, au terminat celelalte părţi rămase în aşteptare: corurile de îngeri, Fecioara şi sfinţii, virtuţile, darurile Sfântului Duh iar la baza cupolei: păcatele capitale şi iadul. Aceste fresce sunt considerate a fi cele mai bune lucrări ale lui Zuccari.
Faţada catedralei este acoperită cu marmură de Carrara (albă) de Prato (roşie), de Siena (verde). Podeaua catedralei a fost placată cu marmură abia în secolul XVI.
Turnul Domului din Florenţa (Campanile)
Turnul în care se află clopotul Catedralei din Florenţa a fost iniţial proiectat în anul 1334 de Giotto di Bondone care era în acea vreme arhitectul şef al oraşului. După ce Giotto a murit în 1337, la turn au mai lucrat Andrea Pisano şi mai târziu Francesco Talenti. Turnul înalt de 85 de metri a fost terminat în anul 1359. Faţada a fost acoperită cu marmură verde, roz şi albă. Decoraţiunile în relief au fost create din teracotă de Andrea Pisano. Turnul este accesibil vizitatorilor şi oferă o privelişte excepţională spre oraş şi mai ales spre domul catedralei.
Baptisteriul Domului – cea mai veche clădire a Florenţei
Baptisteriul este una dintre clădirile cele mai vechi din Florenţa, fiind mai veche chiar decât catedrala. A fost construită peste o fundaţie romană, posibil în jurul secolului al 6-lea. Interiorul datează din secolul al 13-lea când mozaicurile de pe tavan – ce înfăţişează scene biblice de la Creaţie până la ziua Judecăţii de Apoi – au fost create. Exteriorul din plăci de marmură albă şi verde a fost făcut cam în aceeaşi perioadă. Faţada a devenit foarte populară şi binecunoscută încât a devenit model pentru alte baptisterii şi faţade de biserici din Toscana. După terminarea interiorului şi a faţadei, breasla comercianţilor de lână, cea care a finanţat şi renovarea, a decis să comande şi uşile de bronz. Primele au fost făcute în 1336 după un proiect în stil gotic al lui Andrea Pisano şi înfăţişează o serie de scene ecleziastice. O serie de dezastre, printre care şi o epidemie de ciumă, au tot amânat crearea celorlalte uşi.
Într-un final, în 1401, breasla comercianţilor de lână a organizat o competiţie pentru alegerea proiectului pentru celelalte uşi. Şapte artişti au propus proiectele lor şi în anul 1403 a fost ales proiectul lui Ghiberti. Lorenzo Ghiberti adaugă frumoasele porţi nordice – la care lucrează 21 de ani – şi estice – la care lucrează 28 de ani. Cele estice – dinspre dom – poartă denumirea de Porţile Raiului, după cum le-a numit Michelangelo. Poarta are 10 panouri de bronz, suflate cu aur (acum cele originale sunt în Museo dell Opera del Duomo, iar la baptiseriu sunt copii) care reprezintă teme din Vechiul Testament.
În decursul lungii sale istorii, această catedrală a fost sediul Consiliului din Florenţa (1439), a auzit predicile lui Girolamo Savonarola şi a fost martoră la uciderea lui Giuliano de Medici din 26 aprilie 1478.
Surse: The Florence Art Guide (www.mega.it), www.firenze-tourism.com, www.crestinortodox.ro, www.natgeo.ro
Traducerea şi documentarea: Bianca Ioniţă
