Primul pas pentru a scăpa de mită ar putea fi legalizarea ei. România ar putea testa curând această abordare controversată, în sistemul ei de sănătate insuficient finanţat. Pentru numeroasele ţări care nu dispun de banii necesari pentru a finanţa servicii publice moderne, ori în care nu există voinţa politică de a le privatiza, va fi un subiect important de urmărit.
România este una dintre cele mai corupte ţări ale Uniunii Europene, conform organizaţiei Transparency International. Plăţile informale par să fie răspândite mai ales în domeniul sănătăţii, aproape un sfert dintre români relatând că li s-a întâmplat recent să li se ceară o mită de către un medic ori asistentă. O recentă decizie judecătorească declara ilegale plăţile făcute către medici ca gest de recunoştinţă, întrucât doctorii sunt angajaţi ai guvernului. Protestele ulterioare ale medicilor şi asistentelor au forţat guvernul să le acorde o mărire de salariu de 25%, însă toată lumea este conştientă că acest lucru nu va fi suficient pentru a opri plicurile cu bani să treacă dintr-o mână în alta. Prin urmare, ieşind pe 18 august de la negocieri, premierul Victor Ponta a propus legalizarea mitei, cu trei condiţii: ea trebuie să fie solicitată de către medic, trebuie să fie dată după finalizarea tratamentului şi trebuie declarată oficial şi impozitată.
Alianţa Medicilor Români (sic!), asociaţia profesională a medicilor, a condamnat propunerea pe Facebook, afirmând că ea doreşte ca guvernul să acorde salarii mai mari, nu să legalizeze mita. Dar, realist vorbind, chiar şi cu cea mai eficientă administrare posibilă a bugetului sănătăţii, guvernul român nu şi-ar putea permite să-i plătească pe medici decât cu ceea ce persoanele din mediul academic numesc „salariu de capitulare”. Termenul se referă la salarii care sunt atât de mici încât obligă practic angajaţii să-şi suplimenteze veniturile prin solicitarea directă a unor taxe informale în schimbul serviciilor pe care le prestează.
Aceasta este o problemă comună multor state foste comuniste, întrucât ele au moştenit sisteme de sănătate enorme şi centralizate, pe care nu şi le puteau permite decât pe vremea când guvernele deţineau controlul total asupra economiei. Privatizarea pare a fi răspunsul evident, şi ea chiar a funcţionat în unele ţări, precum Georgia, unde cele mai multe spitale se află în prezent în proprietate privată, iar guvernul nu face decât să subvenţioneze tratamentele cetăţenilor relativ săraci. Însă acest lucru nu este întotdeauna fezabil din punct de vedere politic şi, pe de altă parte, a avea un spital privat într-o ţară săracă nici nu constituie o perspectivă de afaceri prea atractivă.
În consecinţă, unii reformatori s-au axat pe formalizarea plăţilor informale. În Cambodgia, plăţile din buzunarul propriu au constituit în 1999 82% din totalul cheltuielilor făcute de cetăţeni pentru servicii de sănătate. După ce guvernul a introdus o listă oficială de taxe, localnicii au descoperit curând că serviciile medicale erau mai ieftine ca înainte. Costul unei intervenţii chirurgicale, de exemplu, a căzut de la un minim de 40 de dolari la 26,7 dolari. Medicii au primit cu braţele deschise noul sistem, deoarece el le garanta venituri mai mari fără a mai fi nevoiţi să se angajeze în târguieli ad-hoc cu pacienţii lor. În Albania, la începutul anilor 2000, introducerea unei liste oficiale de preţuri a cvadruplat veniturile oficiale ale medicilor din anumite spitale.
Aceeaşi abordare a eşuat însă într-un număr de ţări africane, unde fusese încercată şi din motivul că preţurile mari îi determinau pe localnici să renunţe să mai meargă la medic. Însă această problemă nu este atât de semnificativă în cazul guvernelor care au suficienţi bani pentru a subvenţiona tratamentul celor mai săraci cetăţeni, după cum se procedează în Georgia şi în Armenia vecină – în orice caz, o propunere mai ieftină decât finanţarea unui întreg sistem de sănătate „gratuit”.
Aceste poveşti au implicaţii care ajung mult mai departe de domeniul sănătăţii. Respingerea principială a corupţiei o duce bine mersi în democraţiile bogate, unde oamenii sunt relativ conştiincioşi în privinţa plătirii impozitelor, iar funcţionarii publici sunt bine plătiţi şi îşi pot duce traiul în condiţii de demnitate. Dar în ţările care se luptă cu o neîncredere generalizată în guvern, cu colectarea haotică a impozitelor şi cu birocraţia lipsită de o gândire pe termen lung, formalizarea mitelor ar putea constitui o idee rezonabilă. La urma-urmei, statele care astăzi resping fără drept de apel corupţia au trecut şi ele la un moment dat prin etape similare.
Într-un studiu realizat în 2012, Anders Sundell de la Universitatea din Gothenburg descria cum Suedia – în prezent una dintre cele mai puţin corupte ţări din lume – a trecut de la un sistem bazat pe dreptul birocraţilor de a impune taxe directe („sportler”) pentru serviciile lor la unul care stabilea un cuantum oficial pentru astfel de taxe, apoi la un altul ce impunea taxe de timbru pentru anumite servicii, după care a ajuns la sistemul ei contemporan al unui guvern finanţat integral din impozite. Fiecare dintre etape a succedat-o în mod logic pe cea anterioară, în condiţiile în care birocraţii au renunţat gradual la libertatea lor de a impune taxe discreţionare în schimbul unor venituri un pic mai mici, dar stabilite în mod formal.
Toate acestea s-au petrecut în secolul 19, astfel încât cetăţenii actuali ai economiilor avansate nu cunosc faptul că străbunicii lor erau nevoiţi cândva să negocieze taxele cu judecătorii sau vameşii. Dar totuşi, acea experienţă încă mai este relevantă astăzi, mai cu seamă pentru statele slabe. Sundell scria: „Dacă o schemă de finanţare exagerat de dificilă este încercată în lipsa capacităţii necesare de monitorizare, precum şi a capacităţii de a colecta şi aloca veniturile, este probabil ca rezultatul să fie plăţile directe, informale. Prin urmare, dacă statului îi lipseşte capacitatea, este mai bine să fie încercat primul pas intermediar – formalizarea plăţilor informale.
Această idee este chiar mai radicală decât propunerea formulată în 2011 de către economistul indian Kaushik Basu, aceea de legalizare a dării de mită [n.tr. – dar nu şi a luării de mită] pentru a-i încuraja pe oamenii care au contact direct cu oficialii corupţi să-i demaşte pe aceştia din urmă. Basu, care ulterior avea să devină economist şef la Banca Mondială, gândea încă în termeni de monitorizare şi pedepsire, iar ideea lui, dacă va fi fost implementată vreodată pe undeva, este probabil să nu fi fost în măsură să înfrângă relaţiile pe termen lung dintre birocraţi şi afaceriştii care le încurajează corupţia. Formalizarea micii corupţii nu întâmpină însă astfel de obstacole practice. Ea ar permite de asemenea guvernelor să economisească fondurile cheltuite pe monitorizarea sistemului şi pe salarii din sectorul public, precum şi să reducă impozitele şi ponderea economiei din umbră.
Cea mai mare problemă o constituie transplantarea acestei abordări şi dincolo de sectorul sănătăţii, întrucât ar presupune ca guvernul să-şi inventarieze serviciile şi să decidă care dintre ele nu sunt necesare. În caz contrar, cetăţenii ar putea fi forţaţi să plătească un birocrat pentru un certificat solicitat fără nici un motiv real de către un alt birocrat ori să cumpere o licenţă pentru a respira aerul aflat în proprietatea statului. Asistenţa de sănătate este un domeniu convenabil de la care să se înceapă, întrucât lista serviciilor necesare este deja binecunoscută. Până şi un guvern care nu ştie nici el prea bine ce face ar fi în stare să vină cu o listă de preţuri rezonabilă. Iar asta este garantat că va funcţiona mai bine decât să încerci să arunci medicii în închisoare pentru simplul motiv că încearcă să subziste.
BLOOMBERG (SUA), 31 august 2015
(Acest articol nu reflectă neapărat opinia comitetului editorial ori a Bloomberg LP şi a proprietarilor lui.)
Articol de Leonid Bershidsky (scriitor şi publicist din Berlin)
Traducere: Andrei Suba
