Radio – un copil al sec XX – poate fi considerat, pe bună dreptate, cea mai strălucită invenţie care a ajutat la transmiterea rapidă a informaţiei în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, într-o perioadă în care televiziunea nu exista sau era la început. Radioul a fost folosit atât în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cât şi în timpul Războiului Rece pentru a transmite mesaje, ştiri, propagandă, speranţa într-un viitor mai bun. A fost folosit de toate ţările, atât beligerante, cât şi neutre. Au existat atât posturi de radio oficiale – Radio Bucureşti, Radio Paris, BBC, Radio Moscova – posturi care transmiteau punctul de vedere al statului care le găzduia, cât şi posturi de radio “negre” – posturi de propagandă care nu anunţau niciodată de unde emit (“Sus inima, fraţi români!”, “Independenţa română”, “Lupta de eliberare”, “România Mare”, “România Liberă”, “România Viitoare – Vocea Rezistenţei Naţionale”). Aceste posturi de radio “negre” au avut o audienţă scăzută, populaţia preferând să asculte, alături de Radio Bucureşti, Radio Europa Liberă (în anii comunisnului) şi Radio Londra – BBC (în timpul celui de-al Doilea Război Mondial).
The British Broadcasting Company – BBC – a fost formată la 18 octombrie 1922 de un grup de întreprinzători în domeniul telecomunicaţiilor, printre care şi inventatorul Guglielmo Marconi. Transmisiile zilnice au început pe 14 noimbrie 1922 din studioul londonez al lui Marconi. Curând, cu ajutorul unor staţii locale, BBC a putut să fie recepţionat pe tot cuprinsul ţării, ajungând ca în 1938, 98% din populaţia britanică să poată recepţioana serviciile radio BBC.
Odată cu declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, BBC s-a alăturat efortului de război, transmţând în întreaga lume punctul de vedere britanic. Prima emisiune în limba română a fost transmisă pe 13 septembrie 1939. De-a lungul timpului, datorită seriozităţii şi corectitudinii informaţiilor transmise, emisiunile în limba română de la BBC au ajuns să fie un etalon. Ultima emisiune în limba româna a fost difuzată la data de 1 august 2008. În Arhiva de istorie orală – Radio România se păstrează înregistrate amintirile lui Liviu Cristea, redactor care a făcut parte din prima echipă română de la B.B.C.
Aş vrea să încep prin a vă reda atmosfera în care am început să lucrăm la Radio BBC. Într-adevăr, la acest post de radio s-au făcut unele încercări, ca un fel de perioadă de probă, cu oameni care fuseseră recomandaţi de Legaţia României. În această perioadă de probă, unele posturi de ascultare ale englezilor au căutat să verifice dacă se aude emisiunea în România şi, în acelaşi timp, dacă vocile care apăruseră în faţa microfonului sunt potrivite sau nu. Cred că este foarte important să ne dăm seama că prima echipa numită de Biroul de Presă al Legaţiei Române n-a corespuns cerinţelor şi, ca atare, membrii ei au fost înlocuiţi. Oamenii Legaţiei acţionaseră fără consimţământul ministrului, care se afla în clipa aceea la Bucureşti, e vorba de ambasadorul Tilea. La întoarcerea lui, a fost uimit că Biroul de Presă a sugerat amploaiaţi ai Legaţiei ca redactori şi crainici ai Serviciului BBC. Prima echipă care a preluat munca în redacţie şi la microfon era compusă din patru persoane: Niculae Gheorghiu – funcţionar al Ministerului de Finanţe aflat la Londra în schimb de experienţă; Ion Podrea – un profesor de istorie trimis de Institutul [Nicolae] Iorga pentru cercetări; eu, Liviu Cristea – un jurist aflat la studii de drept comparat, şi Jose Campus – un tânăr student al Politehnicii din Londra. La început buletinul de ştiri avea cincisprezece minute, menite să ţină la curent pe ascultătorii din România cu ultimele ştiri ale agenţiilor de presă internaţionale şi, eventual, cu opiniile presei britanice şi occidentale. La microfonul BBC veneau oameni de ştiinţă, de stat, editorialişti, profesori, sindicalişti, scriitori, militari, luptători din fronturile subterane, refugiaţi şi prizonieri evadaţi din lagărele de muncă sau de prizonieri de război. Ştirile, după izbucnirea războiului, erau verificate, nu cenzurate, de către resorturi diplomatice şi militare. Materialul primit de redactorii secţiei române BBC era gata prelucrat într-o redacţie centrală. El trebuia tradus şi completat de redactorii români pentru a-l face cât mai inteligibil ascultătorului mediu. Comentariile presei erau selecţionate pentru fiecare zonă spre care se îndreptau, conferinţele unor ziarişti de frunte căutau să plaseze evenimentul sau ştirea zilei în contextul situaţiei, aşa cum apărea ea în acel moment. Durata
emisiunilor noastre la început a fost doar de un sfert de oră, seara. S-a ajuns însă în foarte scurt timp la patru ore pe zi – una în zori, una înainte de masă, una după masă târziu şi, în fine, o emisiune mai lungă seara. Sediul emisiunilor a fost Broadcasting House, până în clipa când Broadcasting House a fost lovită de bombe germane, când o parte din noi a trebuit să ne mutăm în hotelul care era în faţa sediului central al BBC-ului. După aceea însă, fiindcă hotelul acela era neîncăpător, a trebuit să ne mutăm în diverse parţi ale oraşulu, şi noi, românii, am fost trimişi cu secţia noastră, împreună cu alte secţii est-europene, la Maida Vale. Maida Vale era un simplu patinoar, care era acoperit, să nu vă mire, doar cu sticlă. Acolo a trebuit să continuăm o oarecare vreme, până când s-a găsit spaţiul necesar, înlesnirile şi instalaţiile cuvenite în Bush House. Noi aveam la dispoziţie de la început un aşa-zis “monitoring service”, adică un serviciu care asculta emisiunile din ţară şi din alte părţi şi, în măsura în care erau considerate necesare pentru informarea noastră, ne veneau [informaţii] de la Hailsham, în apropiere de Reding, prin mijloacele cele mai rapide posibile. Cei care lucram la această secţie eram consideraţi “language superviser“. Conducătorii Secţiei române se numeau “program organiser” şi primul nostru “program organiser” a fost domnişoara Ursula Branston, care era o membră a Biroului Central al Partidului Conservator. Cei care supravegheau emisiunile citite în faţa microfonului aveau rolul de a urmări ca noi să nu citim altceva decât ce era scris pe buletinele de ştiri, cu un cuvant să nu improvizăm, să nu ne abatem de la textul care fusese aprobat de şeful secţiei înainte de a coborî la microfon. (…) Trebuie să fac o precizare – şi anume că noi, cei din Secţia română, ca şi celelalte secţii de limbi străine nu aveam o politică proprie, în sensul de a lua iniţiativa unor relaţii cu oficialităţi române sau cu autorităţile britanice. Toate noile contacte puteam să le solicităm BBC-ului şi BBC-ul, la rândul lui, hotăra dacă acestea trebuiesc acceptate sau nu, făcute sau nu.
Programele, pe lângă ştiri, comentarii şi revista presei, cuprindeau anumite materiale culturale, istorice. Cele culturale şi istorice [ţineau] mai mult de domeniul domnului Ion Podea, ca profesor de istorie. Pe urmă erau altele, de evoluţie industrială, agricolă, muzica uşoară (…) Unele conferinţe economice au fost scrise în mare parte de colegul nostru Gheorghiu. De asemenea, ne-au vorbit diverşi oameni, printre care Marcu Beza. Profesorul David Mitrani de la Balliot College din Oxford era în legătură directă cu anumite secţii ale Ministerul de Externe – Foreign Office, ceea ce-i permitea să-şi dea seama ce material ar putea interesa pe ascultătorii noştri În clipa când relaţiile dintre România şi Anglia s-au rupt, noi în calitate de cetăţeni români ar fi trebuit să fim internaţi în diverse lagăre, dar am fost scutiţi de internare fiindcă prestam ceea ce s-a numit “auxiliary war service”, un serviciu care depindea de Guvernul britanic. (…) A existat un grup de aproximativ douăzeci de marinari români care au participat la Bătălia Atlanticului. Pot să vă precizez că un delegat sau doi din partea lor au fost aduşi la microfon, după cum a fost adus şi un român din Canada care participase la bombardarea de la Arhem – Olanda, când trebuiau distruse anumite poduri şi el făcea parte din echipajul unuia din aceste bombardiere şi a avut meritul şi oarecum norocul că a scăpat cu viaţă – şi el a fost acela care a reuşit să plaseze o bombă într-unul din aceste poduri. Vedeţi, asemenea lucruri se întâmplau, dar erau marea excepţie. Ei fuseseră aduşi, sugeraţi nouă de către “Warfare Departament” – un resort militar care se ocupa cu strângerea de date asupra unor asemenea prezenţe în Anglia, după cum tot ei aveau la dispoziţie şi anumite mijloace de cenzură şi ne trimiteau extrase din scrisorile care aminteau ceva din România sau unele informaţii de familie ale unor oameni din ţară, care corespondau cu cei din străinătate. Această corespondenţă nu venea direct din România, majoritatea venea prin Lisabona. În timp ce eram la BBC, fiind jurist, mi s-a încredinţat ceea ce se numea “Intelligent Service BBC” – adică scrisorile care erau interceptate de diverse autorităţi şi scrisorile care ne erau adresate nouă îmi erau supuse pentru a încheia, din când în când, un raport în care precizam care programe s-au auzit în ţară şi ce reacţii au fost, care sunt zonele unde erau mai multe aparate care prindeau emisiunile noastre şi ….. de asemenea, ştirile mai importante care se desprindeau din textul acestor interceptări. Eu nu lucram acolo decât o zi pe săptămână şi aveam două secretare cărora le dictam diverse lucruri. Pe baza instrucţiunilor primite şi de la şeful meu, şi de la mine, ele redactau pe urmă nişte rapoarte, care intrau într-o revistă “Intelligent Service BBC.” Vă pot spune o amintire nostimă, chiar eu am citit într-un extras primit în felul acesta, un pasaj dintr-o scrisoare a tatălui meu, care mi-a sosit la trei luni după aceea, prin poştă. Părinţii mei tot timpul au rămas în ţară. Scrisorile se trimiteau prin William Cook’s. Biroul de Voiajuri avea o secţie specială la Lisabona, pentru îndrumarea mai departe a scrisorilor, şi mulţi oameni care corespondau din Anglia cu rude, cu părinţi, cu prieteni din România, îşi adresau scrisorile acestui birou William Cook’s de la Lisabona şi ei le îndreptau mai departe, pe urmă, spre destinaţia lor din răsăritul Europei. Din ceea ce ştiu şi germanii ştiau de acest serviciu şi chiar ei uneori au încercat să se folosească de această înlesnire pentru a difuza anumite ştiri false. (…)
Eu şi domnul [Josè] Campus am fost la un moment dat în legătură directă cu echipa Francezilor Liberi care avea nevoie de nişte voci care să nu poată fi identificate în Franţa de către autorităţile lui Petain. Ca atare, Campus şi cu mine am transmis de multe ori in cadrul emisiunilor Francezilor Liberi anumite mesaje care erau sub forma unor dictoane sau a unor proverbe. Din partea francezilor a venit iniţiativa. Acestă colaborare n-a durat multă vreme.
După 1944 atmosfera a fost cu totul alta. Pentru că România participase împotriva germanilor în faza finală a războiului atmosfera era cu totul alta.
[Interviu telefonic la München realizat de Octavian Silivestru, 01.07.1997]
