„Lungul drum al captivităṭii…”

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

Epopeea Stalingradului începută în miezul verii 1942 cu marṣul trupelor române ṣi germane s-a încheiat tragic în iarna care a urmat. Asaltul lor asupra Stalingradului, contraofensiva sovietică ṣi încercuirea de la Cotul Donului au concentrat toate grozăviile celui de Al Doilea Război Mondial, schimbându-i echilibrul de forṭe. În 19 ṣi 20 noiembrie sovieticii au contraatacat, frontul Armatei a 3-a române a fost rupt, iar diviziile generalilor Mazarini, Lascăr ṣi Sion au fost încercuite. Zeci de mii de ostaṣi ṣi ofiṭeri au fost luaṭi prizonieri. Mulṭi nu s-au mai întors acasă. Povestirile supravieṭuitorilor despre iarna petrecută în lagărele de prizonieri sovietice ṣi tratamentul aspru la care au fost supuṣi explică numărul mare al morṭilor în afara câmpului de luptă.

Grigore Andrei, ofiṭer, luat prizonier în luptele de la Cotul Donului, a fost dus la Oranki. Acolo, lângă lagăr, se afla o mănăstire veche în care se închinaseră mulṭi dintre ṭarii Rusiei, precum ṣi domnitorul cărturar Dimitrie Cantemir, pe când era exilat la curtea lui Petru cel Mare. Călugării mănăstirii fuseseră uciṣi de bolṣevici în 1919, iar osemintele lor erau îngropate în curte. Acum, în iarna 1942-1943 Oranki avea să fie din nou un loc de martiriu. Stă mărturie povestirea impresionantă a ofiṭerului Grigore Andrei, întors în ṭară abia în 1946.

 

Aruncator de grenade calibrul 60 mm in pozitie de tragere la Cotul Donului; sursa - http://www.rumaniamilitary.ro/
Aruncator de grenade calibrul 60 mm in pozitie de tragere la Cotul Donului; sursa – http://www.rumaniamilitary.ro/

„Pe data de 25 noiembrie [1942], de Sfânta Ecaterina, ne-am încolonat şi am mers la locurile stabilite. Aici am depus armele în locurile indicate de protocolul încheiat. Astfel a început lungul drum al captivităţii…

Am trecut Donul pe un pod şi am ajuns în zona tranşeelor inamice. Ajunşi aici, unii dintre ostaşii ruşi au început să tragă în noi, au fost câţiva morţi şi răniţi din rândurile noastre. Cu mare greutate ofiţerii ruşi responsabili cu primirea noastră au reuşit să-i potolească pe soldaţii proprii![…] Am mâncat din cele câteva conserve şi din pesmeţii pe care am reuşit să-i luăm cu noi. Înainte de culcare a venit la noi un politruc care a început să ne vorbească răstindu-se la noi. Locotenentul Guja care vorbea bine ruseşte a îndeplinit rolul de translator. Politrucul ne acuza de ce le-am încălcat ţara fără a avea un motiv temeinic, că mareşalul Antonescu este un nemernic şi tot felul de acuze. Locotenentul Guja, care era şi profesor de geografie i-a răspuns politrucului că el nu cunoaşte nimic despre adevărul acestui conflict cu România, că ţara lui ne-a furat Basarabia, Bucovina de nord şi altele, teritorii care au aparţinut din totdeauna, în cursul istoriei, României. Bineînţeles, el nu avea de unde să cunoască aceste fapte, fiind dus în eroare de propaganda sovietică. A plecat nelămurit.

Toţi, aşa îmbrăcaţi cum eram, am dormit profund, de atâtea zile de nesomn şi oboseală. Peste noapte a început să ningă. Peste aproape o lună, până am ajuns într-un lagăr organizat, am dormit tot timpul îmbrăcaţi, neraşi, tihniţi de foame. Începuseră să ne supere păduchii, de care n-am scăpat decât în lagărul de la Oranski. A doua zi dimineaţa, 26 noiembrie 1942, aveam să ne convingem definitiv despre „respectarea„, de către sovietici, a garanţiilor date cu prilejul capitulării. Nici garantarea vieţii nu a fost respectată. În ziua următoare, aşteptam ordinul de deplasare către lagărele de prizonieri. […] M-am întâlnit din nou cu ofiţerii cu care am stat de vorbă mai înainte, toţi au fost jefuiţi de ceasuri, inele, ţigări, conserve etc. Unii care aveau scurte de piele au rămas fără ele. […]

Peste câteva zile s-au format coloanele de prizonieri, o coloană din ofiţeri şi una de soldaţi, care au pornit în direcţii diferite, după câte îmi amintesc. Începuse să ningă vârtos, zăpada ajusese de peste 20-30 cm grosime. Era şi ceva ger. Norocul nostru a fost că înainte de luptele de la Don primisem din ţară tot echipamentul de iarnă car

sursa: http://www.ziuaveche.ro
sursa: http://www.ziuaveche.ro

e a fost repartizat pe oameni, atât pentru ofiţeri, cât şi pentru soldaţi. Acest echipament era compus din ciorapi groşi de lână, căciuli din piele de oaie şi bundiţe, tot din piele de oaie, iar soldaţii au primit acelaşi echipament, dar fără ciorapi de lână, în locul lor au primit obiele groase. Astfel a început greul drum, presărat cu sute de morţi, spre lagărele sovietice ale morţii. Era început de decembrie, cu ninsori abundente în anul de graţie 1942. Încă nu eram epuizaţi. De la declanşarea ofensivei sovietice de la cotul Donului, de acum o lună, nu am mai schimbat rufăria de corp. Această rufărie se afla în lăzile noastre de campanie, lăzi care erau în grija ordonanţelor noastre aflate la circa 8-10 km distanţă în spatele frontului, la trenurile regimentare. Ele fuseseră capturate de către ruşi în ofensiva lor.

În ziua când am început marşul către lagărele de prizonieri din taigaua rusă începuse să ningă din plin. Coloana de ofiţeri prizonieri se întindea pe o distanţă de câteva sute de metri, dar din cauza zăpezii şi a viscolului se răsfirase mult. De o parte şi de alta a coloanei eram străjuiţi de soldaţii ruşi călări şi dotaţi cu automate kalaşnikov. Toată ziua mărşăluiam. Mâncam din mers, din ce aveam prin rucsac. Seara am fost opriţi lângă o mare şură de paie. Această şură de paie a fost dormitorul nostru, pentru odihna de noapte. Ne-am repezit cu toţii la această şură de paie, pentru a ocupa un loc cât mai călduţ. Jumătate din corp rămânea în afara şurii. Datorită oboselii am avut un somn profund. Dimineaţa ne-au sculat santinele lovindu-ne cu cizmele. Majoritatea ofiţerilor ne-am trezit, dar au fost şi unii care nu s-au mai trezit. Muriseră îngheţaţi. Când am deschis ochii am fost foarte miraţi că partea corpului care nu era în paie era acoperită de zăpadă. Ne-am ridicat în picioare şi numai atunci ne-am dumirit că destui rămăseseră înţepeniţi pentru vecie. Moartea prin îngheţ nu e dureroasă. Cu sentimente amestecate şi cu oboseala în suflet, dar şi în oase, ne-am continuat drumul către infinit.

sursa: http://zhd.ro
sursa: http://zhd.ro

Pe la orele amiezei coloana de prizonieri a ajuns într-o localitate necunoscută. Aici am făcut o haltă pentru a ne mai odihni şi a primi porţia de pâine şi un peşte sărat. Aceasta a fost prima dată când, după trei zile, ni s-a dat de mâncare. Pâinea era neagră şi cu multă apă în ea. Dacă o strângeai în mână, picura apa. În următoarele trei-patru zile acelaşi marş cu mersul din ce în ce mai clătinat, cu dormitul sub cerul liber, pe sub şuri de paie, cu destui oameni morţi prin îngheţ. Eram din ce în ce mai epuizaţi şi slăbiţi de nemâncare. Cu greu ne mai puteam ţine pe picioare. Într-o zi de marş eu şi încă un ofiţer din regimentul nostru, din cauza oboselii, ne aşezaserăm pe marginea drumului să ne odihnim puţin. În cizme, tălpile ni se băşicaseră de atâta mers. Am stat aşa pe marginea drumului troienit de zăpadă timp de zece minute. Coada coloanei era aproape şi deodată auzim nişte împuşcături de care eram nedumeriţi. Când ne uitarăm mai atent, am văzut cum ruşii îi împuşcau pe prizonierii care nu mai puteau merge. Din cauza fricii am prins puteri nebănuite şi am luat-o la fugă. Din acel moment nu am mai părăsit grupul nostru de ofiţeri care devenise un suport puternic de încurajare pentru a depăşi acest calvar. Totdeauna nenorocirile consolidează suportul moral între oameni.

În sfârşit, după aproximativ zece zile de mers, am ajuns la gara Morozowskaia, cea mai apropiată de fostul front de pe Don. Cred că eram mulţi prizonieri, ruşii anunţară prin radio că ar fi capturat la Cotul Donului 90.000 de ostaşi şi peste 17.000 de ofiţeri români. Eu, personal, adevărul nu l-am aflat niciodată, dar se pare că aceste cifre nu erau prea departe de realitate. […]

[La Oranki] ne aşteptau autorităţile lagărului. Morţii au fost aruncaţi în nişte camioane. Cei ce nu mai puteau merge, de asemenea erau duşi cu maşina, iar noi, care încă ne mai puteam ţine pe picioare, am mers pe jos până la lagăr, cam vreo patru-cinci ore. Iată cât de mizerabil s-a purtat cu noi aşa-zisa „orânduire superioară„ comunistă! Aceşti oameni nu aveau nici un Dumnezeu, nici un pic de milă umană. Fuseseră transformaţi de regimul comunist în nişte bestii. Totul pare incredibil! Dar, tot ce s-a spus până aici este purul adevăr. […]

Mănăstirea Oranki; sursa - http://www.crestinortodox.ro/
Mănăstirea Oranki; sursa – http://www.crestinortodox.ro/

Iarna era grea, cu geruri de peste -25-30o. Zăpada trecuse peste un metru, se circula numai cu săniile şi, mai rar, cu camioanele. Se murea pe capete, unii spuneau că peste 50-100 [oameni] pe zi. Pământul îngheţase bocnă şi nu se putea săpa nici chiar cu târnăcopul. Cadavrele ofiţerilor erau stivuite pe laturile zidului mănăstirii în care era instalat lagărul de la Oranski. Numai după dezgheţ s-au putut săpa gropile de înhumare pentru cei morţi. Într-un cotlovan din marginea pădurii au fost aruncate 300 de cadavre ale ofiţerilor morţi de tifos, peste care se turna var şi se astupau cu pământ, fără a li se pune vreun semn că acolo ar exista un mormânt. Câte gropi comune au fost, nu aş putea spune. Din relatările prizonierilor veniţi din alte lagăre la început de prizonierat situaţia era la fel. Această situaţie precară a durat mai mult de un an, când zilnic se murea. […]

După încetarea molimei de tifos, cam după un an şi jumătate, datorită unei dizenterii a murit şi un prizonier român din regimentul nostru. Ruşii s-au hotărât să-l îngroape în cimitirul de alături. Eu şi un alt ofiţer din acelaşi regiment, pe nume Oprea, în viaţa civilă profesor de geografie la Bacău, ne-am oferit să-i facem groapa. Ne-a dat cu noi o santinelă înarmată şi am purces către cimitirul alăturat. Săparea gropii a durat o jumătate de zi. Spre fundul gropii am dat de paie, care încă se mai păstrau în această stare. Din aceste paie am scos peste zece cranii şi am fi scos şi mai multe dacă santinela care moţăia a somn nu s-ar fi trezit. Cu o mişcare nervoasă, cu vârful cizmei, a împins aceste cranii din nou în groapă, dar nu înainte de a vedea că aceste cranii aveau în ceafă găuri provocate de gloanţe. Tot santinela ne-a confirmat că aici au fost îngropaţi călugării ucişi în timpul revoluţiei.”

[Interviu de Octavian Silivestru, 1997]