THE NEW YORK TIMES: Cronică: „Aferim!” traversează o Românie crudă din anii 1880

Mai aveaţi nevoie cumva de vreun alt motiv ca să vă enervaţi din cauza nominalizărilor la Oscar? Atunci, iată încă unul: explicat potrivit tradiţiei sub forma unui hashtag (#): #WhataboutAferim!, „Aferim!”, al cărui titlu se poate traduce prin „Bravo!”, este noul şi sublimul film al lui Radu Jude, o poveste de epocă deopotrivă comică şi brutală cu puternice conotaţii contemporane. Înscris oficial drept candidat al României printre aspiranţii la premiul pentru cel ma bun film într-o limbă străină, filmul a fost omis din lista finală a celor cinci nominalzaţi.

O omisiune şocantă, dar poate nu chiar aşa de surprinzătoare. România, o mică ţară de la marginea Europei, a fost de multe ori admonestată, tratată cu lipsă de respect sau ignorată de marile puteri ale lumii. De ce ar face Hollywoodul excepţie? Marginalizarea face parte din identitatea naţională şi este o temă des întâlnită în recent înflorita cinematografie românească. Ghinionul repetat, dispreţul de sine şi fudulia compensatorie alcătuiesc, de exemplu, universul comic din „Comoara”, filmul cel mai recent al lui Corneliu Porumboiu.

Filmul acela, a cărui premieră a avut loc la New York acum câteva săptămâni, ar putea fi văzut drept un basm pervers a cărui acţiune se petrece în zilele noastre. Admiratorii „noului val românesc” sunt familiarizaţi cu această simplitate seacă şi sarcastică. Domnul Jude, deşi împărtăşeşte interesul lipsit de sentimentalism faţă de prostie şi eşec al contemporanilor săi, porneşte de la un naturalism care a reprezentat amprenta lor comună din ultimul deceniu. Turnat într-un cinemascop de un alb-negru luminos, „Aferim!” arată ca un exerciţiu elegant de actorie, dar care aruncă o privire scrutătoare şi critică asupra trecutului, dezvăluind cruzimea şi prejudecăţile care zac sub aparenţe.

Ne aflăm în anul 1835, în principatul Valahiei, o regiune nordică încă nefăcând parte din România, care seamănă cu ţinuturile dintr-un western clasic. Un zapciu pe nume Constandin (Teodor Corban) şi adjunctul său, Ioniţă (Mihai Comănoiu), care este totodată şi fiul lui, au pornit călare prin munţii, văile şi pădurile bătute de soare în căutarea unui fugar. Ei umblă printr-o regiune care semănă foarte mult cu o zonă semicivilizată de frontieră şi întâlnesc tot felul de bandiţi, ţărani, căruţaşi şi ciudaţi vorbăreţi. Unul dintre ei este un preot a cărui dumnezeiască înţelepciune constă într-o îngrozitoare litanie ce propovăduieşte ura etnică şi religioasă. „Ţiganii”, afirmă el, sunt ca aspect nişte fiinţe umane, deşi, întrucât se trag din Ham, ei sunt condamnaţi la robie şi la înapoiere. (*Conform Bibliei, Ham este fiul lui Noe. Fiul acestuia, Canaan, este blestemat de Noe să fie ‘sclavul sclavilor fraţilor lui’, n. red.). Nu-l puneţi să se pornească şi în privinţa evreilor.

Sfâşiată între Imperiul Rus şi cel Otoman, această parte a lumii este formată dintr-o adunătură de sate, mănăstiri şi proprietăţi semifeudale. Pericolele pândesc la tot pasul, iar guvernarea, dacă există, se bazează pe principiul potrivit căruia dreptatea este de partea celui mai puternic. Puterea şi avuţiile se concentraeză în mâinile boierilor din aristocraţie. Unul dintre ei i-a însărcinat pe Constandin şi pe Ioniţă să îl prindă pe sclavul ţigan care a fugit după ce s-a culcat cu nevasta boierului.

Constandin este un tip dur şi sigur pe el, care se bagă în belele cu încrederea omului obişnuit să câştige o luptă. El poate fi ameninţător dacă împrejurările o cer, dar nu e un om rău şi îl tratează pe Ioniţă cu un pronunţat spirit patern. Este clar că el se consideră un tată bun şi un vajnic apărător al legii şi ordinii, mândru de poziţia lui (aceea de „zapciu”), fiind conştient de responsabilitatea care îi revine.

Dar el este totodată şi susţinătorul unei dominaţii rasiste şi al unei exploatări a cărei brutalitate îţi taie răsuflarea. Fără să fie didactic – dar şi fără eufemisme sau scuze prăfuite – inspirându-se în parte din dosare şi scrieri contemporane, domnul Jude arată cât de mare era opresiunea ţiganilor în ordinea socială balcanică din seciolul al XIX-lea. Ţiganilor li se spune deseori „bruneţi” sau „ciori”. Ei li se adresează lui Constandin şi stăpânului său cu titlul de „Luminăţia Ta”). Pot fu cumpăraţi, vânduţi, bătuţi, omorâţi sau schingiuiţi după voia oricui de la Stăpânire. Când Constandin şi Ioniţă îl prind pe Carfin (Cuzin Toma), robul pe care îl caută, ei îi leagă picioarele în lanţuri şi îl aruncă pe şaua calului lui Constandin.

Este dureros să asişti la distrugerea sistematică a demnităţii umane, dar „Aferim!” este doar o poveste din viaţă. Domnul Jude nu se arată interesat să ţină predici sau să-i „distreze” pe spectatorii din ziua de azi cu ororile trecute de pe vremuri. Resentimentele împotriva romilor şi extrema inegalitate nu au prea dispărut din România, iar implicaţiile politice ale poveştii au rezonanţă şi dincolo de frontierele ţării.

Dar filmul nu are nimic sumbru sau reprobator. Chiar dimpotrivă: este tăios, comic şi plin de viaţă. Iar amestecul de oroare şi umor nu pare nicidecum forţat, aşa cum ar fi, să zicem, într-un film de Quentin Tarantino. Constandin, un neobosit vorbăreţ, debordând de o înţelepciune sentimentală, pe alocuri poetică sau chiar filosofică, seamănă cu gălăgioşii vânători de recompense ai lui Tarantino. Dar el pare totodată să se simtă foate bine în pielea lui, chiar dacă uneori e bântuit de compasiune sau de remuăşcări.

Domnul Corban, care admiratorilor filmului românesc le-ar putea fi cunoscut din filmul domnului Porumboiu, „Ora 12:08, la est de Bucureşti” sau din filmul lui Cristian Mungiu „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” are o prestaţie exuberantă şi plină de suflet. El are ceva din charisma dură a lui Anthony Quinn şi acea tuşă de permanentă ironie şi umor înţelept adusă de John Wayne în ultimele sale westernuri.

Într-un alt gen de film – poate mai în concordanţă cu minţile sclipitoare din perioada Premiilor Oscar – Constandin ar putea fi un erou, omull unei conştiinţe trezite de nedreptatea la care şi el este părtaş. Dar domnului Jude îi place prea mult umanitatea ca să mintă frumos despre ea. Pesimismul lui este oarecum opus disperării şi, deşi exclamaţia din titlul filmului său este de un sarcasm evident, „Aferim!” nu este nici batjocoritor şi nici răutăcios. Ca specie, suntem mai degrabă îngrozitori, dar putem fi şi foarte nostimi, ba uneori chiar şi cu bun simţ, compătimitori sau înţelepţi. Cum de ne putem suporta? Răspunsul acestui film strălucit sugerează că nu putem, dar cumva reuşim.

Articol de A.O. Scott

THE NEW YORK TIMES (SUA) – 22 ianuarie

Traducerea: Alexandru Danga