Sursă de inspiraţie şi descrisă în felurite moduri de-a lungul timpului, în diversele arte, femeia a rămas o prezenţă constantă şi în pictuxra românească, reflectând percepţia artiştilor şi a societăţii. De la portrete de familie, la aspecte din viaţa domestică sau socială, la imagini sublime ale maternităţii, instantanee cu femei misterioase sau cu simple ţărănci, o suită de chipuri şi siluete cu tâlc se succed în tablouri emblematice ale unora dintre cei mai însemnaţi artişti români, cum ar fi: Daniel Rosenthal (România revoluţionară), Theodor Aman (Ţiganca, După bal), Ion Andreescu (Femei in parc, Portret de femeie în costum de epocă), Nicolae Grigorescu (Nimfă dormind, Ţărancă din Muscel, Cap de ţărancă), Ştefan Luchian (Lăutul, Lorica, Safta Florăreasa), Nicolae Tonitza (Portretul Ecaterinei (soţia artistului), Afizé, Doamna cu voal, Îndurerata), Theodor Pallady (Odaliscă, Fumătoarea de opiu), Iosif Iser (Portretul unei colombine, Femeie în fotoliu galben), Alexandru Ciucurencu (Portretul doamnei Călinescu, Fată cu pălărie de paie în şezlong), Corneliu Baba (portetul Luciei Sturdza-Bulandra), Sabin Bălaşa (Naiade, Pasărea Phoenix).
Simultan cu orientările politice şi sociale de emancipare a femeilor din ţările occidentale, femeile române s-au înscris cu determinare în acest curent încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mai mult decât a fi o sursă de inspiraţie pentru marii artişti, femeile au înfruntat prejudecăţile vremurilor lor şi s-au afirmat ca talentate şi nepreţuite artiste ele însele. Unele au patronat şi finanţat artele. Carmen Sylva, pseudonimul literar al Reginei Elisabeta a României (Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, 1843 – 1916), a fost un adevărat mecena, în timpul domniei soţului său, Carol I al României. Regina numită de popor „mama răniţilor”, pentru acţiunile sale caritabile, a valorificat portul popular şi meşteşugurile româneşti, organizând la castelul regal, la Sinaia, un centru naţional. Cu ajutorul său, artiştii români au participat la Expoziţia Universală de la Paris, în 1867, 1889 şi 1900, cu broderii şi tapiţerii, iar în 1912 a organizat expoziţia Femeia în artă şi meşteşuguri, la Berlin.
Două personalităţi feminine deosebite – surorile Cecilia Cuţescu-Storck şi Hortensia Satmary – au creat „Asociaţia pentru emanciparea civilă şi politică a femeii române”, în 1917, la Iaşi. Cu un an înainte, în 1916, împreună cu Olga Greceanu (o remarcabilă femeie artist şi cărturar a perioadei interbelice) şi Nina Arbore (pictoriţă şi graficiană română), Cecilia Cuţescu-
Storck înfiinţase „Asociaţia femeilor pictore şi sculptore”. Cecilia Cuţescu-Storck (1879 – 1969) a fost o pictoriţă care a avut o mare influenţă în viaţa culturală interbelică, promovându-şi cu tărie convingerile feministe. Tot în 1916, Cecilia Cuţescu-Storck a devenit prima femeie din Europa care preda la o instituţie de învăţământ superior de stat, la Academia de Arte Frumoase de la Bucureşti. Alte nume de referinţă în arta românească, vizionare şi repere ale emancipării femeii, rămân şi Margareta Sterian (1897 – 1992), pictoriţă, scriitoare şi traducătoare; Magdalena Rădulescu (1902 – 1983), o mare iubitoare a personajelor carnavaleşti şi a scenelor tradiţionale, cu dansuri folclorice, pline de vitalitate; Georgeta Năpăruş (1930 – 1997), o artistă legată de filonul tradiţional; sau Tia Peltz (1923 – 1999), a cărei creaţie include pictură, grafică, desen şi ilustraţie de carte. Tia Peltz a realizat potrete ale unor personaltăţi precum Nicolae Tonitza, Camil Petrescu, Gala Galaction, Ionel Teodoreanu.
Femeile române au participat şi la mari evenimente istorice, cum ar fi Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor Române din 1859, Războiul de Independenţă (1877-1878). Ana Ipătescu, Maria Rosetti, Maria Eliade Rădulescu, Elena Cuza, Zoie Golescu sunt numai câteva dintre femeile care şi-au revendicat prin lupta lor un loc în istoria ţării. Un pas important spre unificarea mişcării feministe politice, înaintea Primului Război Mondial, a fost făcut odată cu înfiinţarea Uniunii Femeilor Române din Austro-Ungaria (1913), la care aveau să se asocieze mai apoi peste o sută de organizaţii de femei de pe teritoriul României întregite. Asociaţia pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeilor Române, Societatea Scriitoarelor Române, Federaţia Femeilor Universitare sunt, de asemenea, organizaţii create în perioada interbelică. Un însemnat rol de coordonare a acestor organizaţii de femei l-a avut Consiliul Naţional al Femeilor Române (1921), afiliat la Consiliul Internaţional al Femeilor (înfiinţat în 1888), având peste 60 de milioane de membre, de pe aproape toate continentele.
(Cristina Zaharia, Rador)
