Prăbuṣirea câtorva clădiri ṣi demolarea necesară a altor câteva, fisurate, după cutremurul din 4 martie 1977, au deschis familiei Ceauṣescu interesul către un nou domeniu – ceea ce avea să aducă mari pagube Bucureṣtiului ṣi locuitorilor săi ! – sistematizarea. Făcută haotic, heirupistic, după capriciile „Lui’’ sau „Ei”, sistematizarea avea să schilodească zone întregi de interes patrimonial: biserici, case, monumente istorice sau de arhitectură, străzi întregi. Şi, mai mult decât atât, avea să hrănească neputinṭa sau nepăsarea edililor până în ziua de astăzi. Ca în orice capitală europeană presiunea modernizării ar fi fost suficientă pentru ca Bucureṣtiul să se transforme firesc, cu stil, cu grija protejării zestrei ṣi integrarea ei în noile ansamble arhitecturale. S-a adăugat însă presiunea familiei dictatoriale ṣi a zeloṣilor din jurul ei, ceea ce a produs adevărate traume…
Se schimbă atmosfera liniṣtită a cartierului · oamenii îṣi iau rămas bun de la case
Valentin Brădăṭeanu, jurnalist: „M-am născut în acelaṣi cartier în care locuiesc ṣi acum, Piaṭa Unirii, Strada 11 Iunie. […] Era o comunitate cu o atmosferă provincială. Nu erau maṣini pe stradă, erau curṭi ascunse în spatele unor copaci mari, unii creṣteau ṣi păsări, chiar se auzeau cocoṣii cântând, iar dimineaṭa venea în fiecare zi o lăptăreasă, cu o căruṭă, un cal alb, îl tot admiram…[…] Îmi amintesc că acolo, în colṭ, era un magazin de cafea unde se prepara cafeaua proaspătă, aveau niṣte râṣniṭe, niṣte agregate foarte mari, aṣa. Şi mirosea frumos chiar de la uṣă, când intrai, mirosea a cafea; […] vecinii se cunoṣteau toṭi ṣi, mai ales vara când era foarte cald, aveau geamurile deschise. Era aceeaṣi atmosferă ca acum cinci secole, poate ṣi mai mult, nu se schimbase nimic, poate doar electricitatea, dar în rest… Şi era o atmosferă foarte liniṣtită. Vara, mai ales… îmi amintesc de verile lungi, călduroase, era toneta de îngheṭată la colṭ – era ceva pentru mine! […]
Deci atunci când au început demolările, 1984, 1985… pentru voi [copiii] nu era o tragedie, voi priveaṭi asta ca pe ceva amuzant…
Ni se părea ceva deosebit să umblăm prin casele abandonate ṣi să ne ascundem, să ne împuṣcăm… Era mult mister, exploram, eram într-o expediṭie continuă pe acolo. Plus că mulṭi dintre locatari mai lăsau reviste, ce nu puteau să care la bloc, maṣini vechi, de epocă, erau prin garaje, abandonate efectiv pentru că nu aveau unde să le ducă, erau stricate, nu se mai găseau piese. Şi ne jucam zile întregi printre ele, căutam reviste Pif, dacă mai găseam ascunse prin sertare sau reviste Cinema. […]
Îmi amintesc însă că [pentru cei mari] era o tristeṭe pe care nu puteau să o ascundă faṭă de noi, copiii. Şi o îngrijoare, nu ṣtiau unde vor ajunge; li se ofereau anumite alternative unde să se mute, tot în zonă, de exemplu spre Văcăreṣti sau în Timpuri Noi unde se construiau blocuri, dar erau toṭi obiṣnuiṭi cu curṭile lor, casa lor. Le era foarte greu să părăsească… era raiul lor, practic. Un fel de deportare a fost asta, mie aṣa mi s-a părut, exact o deportare, la scurtă distanṭă, dar exact cum s-a întâmplat cu cei care au fost duṣi în Bărăgan sau în Siberia sau… au fost luaṭi din mediul lor ṣi mutaṭi într-un mediu ostil până la urmă, adică cred că nu s-au adaptat în totalitate, cei care s-au mutat. […]
Primul semnal era faptul că scoteau geamurile de la casă, după aia feroneria, uṣile ṣi în momentul în care vedeai… de fapt, vedeai că nu mai sunt perdele în geamuri ṣi în momentul ăla ṣtiai: urmează să fie dărâmată. Aṣa a fost, de exemplu, cu casele de pe Calea 13 Septembrie. Era într-o sâmbătă, s-au demolat; ṣi toată lumea, a doua zi, duminică, [a venit acolo], deci era un du-te-vino, coloane imense de oameni care urcau ṣi se uitau la case, îṣi luau într-un fel rămas bun de la ele, chiar dacă erau din alte cartiere, dar [casele] erau foarte frumoase ṣi oamenii intrau în fiecare casă, se uitau să vadă cum sunt interioarele. Stăteau ca la o expoziṭie, exact cum te duci, nu ṣtiu, la târgul Gaudeamus, să vezi un stand de cărṭi. Te uitai înăuntru, ieṣeai, următorul ṣi aṣa mai departe. La biserici [tot] aṣa se întâmpla, unele le mutau, celelalte… dacă vedeai că în faṭa lor era adus un excavator de pe trailer ṣtiai că urmează să fie demolată. Dacă nu vedeai, erau tot felul de utilaje – deja le învăṭasem! – pentru translatat. Şi montau niṣte ṣine pe sub ele, erau ridicate cu niṣte prese hidraulice, nu ṣtiu exact care sunt termenii. Şi rămânea un gol sub ele, acolo ne mai jucam noi când nu ne vedeau paznicii. Şi era foarte interesant să le vezi cum se mută.
Tot atuncea am văzut cum au încercat să demoleze un bloc care nu a vrut să cedeze, a rezistat eroic. Şi au adus un tanc cu care au tras în el, nu-mi dau seama, că la un moment dat au îndepărtat lumea de acolo, dar era efectiv un tanc imens! Şi după ce încercaseră să-i macine stâlpii de rezistenṭă cu niṣte cabluri trase de buldozere, niṣte excavatoare tot măcinau acolo – probabil era foarte bine construit. Şi ṣtiu că a durat cam o săptămână până au reuṣit să-l pună jos. Era un bloc aṣa, foarte mare…”
Speranţa Diaconescu, muzeograf : „Mi s-a întâmplat [când lucram la Oficiul pentru Patrimoniu Cultural Naṭional], să mă duc prin case cu nişte componente foarte frumoase, geamuri, uşi cu geamuri de cristal, uşi cu geamuri […] sau cu oglinzi şi, trecând a doua zi prin zona respectivă – pentru că mă oprisem la numărul 15 şi trebuia să continui – să văd că la numărul 1 sau la 3, sau la 5 unde eu făcusem propunerile cu uşile splendide, uşile splendide erau aruncate de la etaj în drum, pentru că începuse demolarea şi oamenii se grăbeau. Şi toate uşile, geamurile […] pe care eu le propusesem pentru recuperare cădeau cu succes la pământ în stradă făcându-se zob! Deci, ni s-au întâmplat şi treburi din astea, ceea ce mi-a întărit convingerea că parte din lucruri erau făcute de faţadă sau, poate că, nu numai atât, ci şi faptul că oamenii erau atât de doritori să iasă în faţă, să se impună prin abnegaţia lor, încât porneau înainte fără să se mai uite în dreapta şi în stânga. […]
Atunci când s-au strâns aceste bunuri din case, s-au depozitat acolo unde s-a putut, ne-a dat ICRAL un loc în Berceni, s-au mai depozitat într-o magazie a nu ştiu cui, ba la un moment dat a intervenit o situaţie care, zic eu, că a fost chiar pozitivă, pentru că au fost foarte multe sobe, […] sobe superbe în zona Uranus, sobe care în mare parte s-au distrus, parte s-au distrus pentru că le furau ţiganii peste noapte, […] deci parte s-au distrus. Însă, la un moment dat, cineva a avut o idee deşteaptă şi a zis: „Domnule, hai să le vindem oamenilor care vor să le cumpere.„ Nu ştim cine a cumpărat că nu ne interesa, dar au fost oameni care au intrat în casele respective, au făcut înţelegeri cu ICRAL-ul sau au intrat în depozitele respective şi au cumpărat parte din aceste lucruri, ceea ce a fost un fapt pozitiv. Pe undeva tot s-a salvat ceva, dar a fost şi o tendinţă evidentă, zic eu, chiar o politică evidentă de distrugere, politică, nu ştiu dacă a fost a statului neapărat, eu înclin să cred că a fost tot a oamenilor…”
Biserica Sfânta Vineri cade în lupta dintre tabere · oamenii iau câte o bucăṭică de biserică acasă
Dr. inginer Eugen Iordăchescu: „[La] Biserica Sfânta Vineri lucram ṣi aveam proiectul, [aṣa] că dacă a doua zi după vizită ar fi spus: „Începeṭi lucrările„, puteam s-o fac! […] [Ceauṣeṣtii] au făcut vizita, în ziua aceea de vineri, s-au dus la Biserica Sfânta Vineri. După ce au terminat vizita, s-a născut o discuṭie între cei care au participat, pentru că după fiecare vizită se făcea o notă de cancelarie; această notă de cancelarie se ducea la primul secretar sau la vicepreṣedinte. Disputa între ei a început… Era o tăbără care îl susṭinea pe „El„ – mă refer la probleme de sistematizare acuma – ṣi altă tabără care o susṭinea pe „Ea„. Din acest „dialog„ [unul a zis]: „eu am înṭeles cătrebuie să fie mutată„; ălălaltul: „eu am înṭeles că trebuie să fie demolată„. Tabăra care a fost cu „Ea„ a fost mai rapidă de mână ṣi de picior cum se spune ṣi de la ora 1 până la ora 3, s-au dat dispoziṭii – de [către] cei care erau în tabăra ei – să înceapă demolarea! Şi au apărut forṭe de la I.C.R.A.L. Vitan, forṭe de la Armată. Şi părintele Gelu Bogdan care era preotul paroh s-a văzut în faṭa unei mulṭimi de oameni străini de biserică ṣi i s-a comunicat că i se dărâmă biserica! I s-a făcut rău, mă rog… a trebuit după aceea să caute să recupereze sau să scoată din biserică… Eu am văzut scena pe viu!
Şi nu s-a scos nimic din catapeteasmă, din…?
Ei, s-au scos, părintele Gelu ṣi-a recuperat ceva, dar viteza în care s-a recuperat nu e totuna cu a o salva! Eu am mutat toate celealte biserici, fără ca să ating catapeteasma!
Şi până la urmă cu proiectul dumneavoastră ce s-a întâmplat?
Proiectul a rămas pe hârtie… el nu mai avea nicio valoare!”
Tiberiu Comandaṣu, muzician: „Biserica Sfânta Vineri era pe la mijlocul drumului meu pe care îl făceam zilnic dintre casă ṣi ṣcoală. Mergeam la Liceul de muzică „Dinu Lipatti„, din clasa I fiind acolo ṣi era exact în drumul meu. […] Chiar alături de biserică, în zona bisercii era staṭia de tramavai către casă. […] Mergeam cu tramvaiul de la Sfânta Vineri, se cobora, trecea tramvaiul chiar prin actualul parc… treceam prin faṭă, pe la Halele Unirii ṣi după aceea prin faṭă pe la Spitalul Brâncovenesc.
Aṭi aflat dinainte despre demolare? A venit aṣa, un zvon, în cartier?
Părinṭii poate că aveau ceva semnale, dar nu, nimic concret. În orice caz, pentru mine a fost o surpriză neplăcută, absolut! Venind de la ṣcoală, [biserica] era în plină acṭiune de demolare erau puse camioanele acelea mari care cară molozul, erau buldozerele ṣi era lume strânsă ca la o nenorocire, ca la un priveghi, începuse lumea să pună pe jos lumânări, să aprindă lumânări. Şi era o stare de tensiune mocnindă… Eu, repede, am ajuns acasă, m-am grăbit ca să le spun părinṭilor ce se întâmplă ṣi m-am întors cu mama, ca să vedem ce se mai întâmplă. Când am ajuns, deja lumea era ṣi mai mult strânsă ṣi mulṭi oameni – ceea ce m-a îndemnat ṣi mama să fac ṣi eu – se suiau în camioanele care cărau molozul, unde erau cărămizi, bucăṭi de frescă din interiorul bisericii ṣi fiecare încerca să ia o bucăṭică din biserică acasă. Dar cu o stare de grijă, pentru că erau acei securiṣti, li se spunea „băieṭii cu ochii albaṣtri pe care de obicei îi vedeam din cinci în cinci metri când trecea tovarăṣul pe stradă, erau acolo adunaṭi… […] Lumea se exterioriza cu foarte multă discreṭie, dar sentimaentele răbufneau, răbufneau sub formă de lacrimi, de comentarii înăbuṣite… însă aerul vibra de tensiune.”
Valentin Brădăṭeanu, jurnalist: „Bunica mea era foarte credincioasă, fiind crescută la ṭară. Pe mine mă ducea la toate bisericile, de mic. Şi mi-a plăcut, mărturisesc că a fost o experienṭă foarte plăcută… Şi ea m-a luat ṣi m-a dus, când a aflat că se demolează o biserică, cum a fost cazul Sfintei Vineri, am fost acolo ṣi am asistat cum dărâmau, scoteau geamurile, cum a început efectiv demolarea. […] Nu s-a aflat decât în ziua respectivă, dar ṣtiṭi cum era, era o reṭea orală foarte dezvoltată!”
[Interviu cu Eugen Iordăchescu realizat de Silvia Iliescu, 2004;
Interviu cu Speranṭa Diaconescu realizat de Mariana Conovici, 1999;
Interviuri cu Valentin Brădăṭeanu ṣi Tiberiu Comandaṣu realizate de S. Iliescu, 2016]
Video: Youtube Observator TV
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=NtI2tFMVwr8[/youtube]
