Călătorii de plăcere sau de lucru, în ṭară sau străinătate; oameni, locuri, întâmplări… Iată temele serialului nostru din această vară. Citiṭi-l şi veṭdescoperi frumoase locuri de vacanṭă sau zone în care aṭi fost cândva, despre care vorbesc interviurile adunate în 23 de ani în Arhiva de istorie orală.
Diplomatul Romulus Ioan Budura în Australia
Domnul Romulus Ioan Budura a cunoscut multe locuri din lume. China i-a fost ṭara cea mai aproipată de suflet, ṭara în care şi-a făcut studiile superioare în anii ’50 , în care a trăit şi a lucrat aproape 20 de ani, ca translator, cercetător în domeniul sinologiei, iar în anii 1990-1996 ambasador al României. Între timp, în vremea când a început să lucreze la Ministerul român de Externe, a fost şi în Australia ca reprezentant al unei ṭări comuniste, ceea ce a fost din multe puncte de vedere o experienṭă interesantă. „Decretul nr. 2/1969 pentru numirea tovarăşului Romulus Ioan Budura în calitatea de consul genaral la Consulatul General al Republicii Socialiste România din Sydney – Australia” intra în vigoare la 25 ianuarie 1969…
„Am plecat la Sydney în februarie, în ’69, am avut o călătorie foarte plăcută. La Beirut datorită ninsorilor din Anglia şi din Europa Occidentală am stat o săptămână, am reuşit să vizităm şi Byblos şi alte locuri. Era ceva cu totul şi cu totul nou pentru noi, se deschidea un alt orizont… Şi pe urmă am ajuns la Hong-Kong; datorită faptului că companiile aeriene fuseseră cele care dăduseră peste cap programul, am beneficiat de cazare pe seama lor şi ne-au plasat la Amiral, la Ambasador şi la nu ştiu ce, la hoteluri de câteva stele, cu alte cuvinte, dintr-odată, ne-am găsit într-o ambianţă occidentală, tot de înalt nivel, însă altfel… mai relaxată. […]
Adaptarea noastră la ambianţa din Australia s-a produs cu foarte mare uşurinţă şi cu efecte din punct de vedere profesional tangibile, din primele săptămâni. Am reuşit să comunicăm cu cei de acolo, aşa cum comunicau şi liderii noştri. Să ştiţi că liderii noştri nu aveau timorarea, rezervele, corsetele, pe care le avea intelectualul nostru, chiar de pregătire superioară. O anumită dezinvoltură se simţea şi la Maurer, şi la Bodnăraş şi la ceilalţi, pentru că ei nu erau responsabili decât faţă de ei înşişi şi dacă ei procedau într-un anume fel, procedau în virtutea unei judecăţi, a unei hotărâri interioare. Aşa mă simţeam şi eu, aşa se simţeau şi ai mei, pentru că trăiau în acelaşi mediu şi, în consecinţă, atitudinile noastre erau ale noastre, gândite de noi şi ceea ce asimilam, ceea ce aşteptam din partea cealaltă asimilam şi acceptam cu bună credinţă şi fără nici un fel de temere, fără nici un fel de timorare. […]
La Sydney ne-am confruntat în primul rând cu problemele logistice. Eu, când plecasem de aici, convenisem şi mă bucurasem de asistenţa conducerii, inclusiv a minstrului Corneliu Mănescu, personal: femeie de serviciu, şofer, cifror, consul, viceconsul şi aşa mai departe, aveam formată o echipă…
Cu care aţi mers împreună?
Nu, ne-am dus numai noi, pentru că întârziasem deja, noi trebuia să fi plecat în octombrie-noiembrie a anului 1968 şi eram într-o anumită întârziere. Deci, am plecat singur, pentru că prin prezenţa mea acolo se socotea oficial deschis consulatul. Şi în aprilie-mai, Ceauşescu a convocat o consfătuire cu cei din relaţiile externe şi a tăiat foarte serios bugetul, a restrâns aparatul, a redus mijloacele materiale şi ca urmare, ca să nu prelungesc prea mult treaba aceasta, de-a lungul unui an şi jumătate am rămas singur acolo, nu am primit nici şofer, nici femeie de serviciu, nici cifror, nici agent consular, nici viceconsul şi ne ocupam de absolut tot, inclusiv curăţenie! Uneori, când aveam curăţenie mai mare îl chemam pe unul, Dănălache se numea, era un român aşezat în Sydney, şi acest domn Dănălache făcea curăţenie prin consulat, deşi aşa ceva nu era permis, potrivit reglementărilor noastre, dar nu se putea altfel. […]
/ AFP PHOTO/Torsten BLACKWOOD /
Şi am început să căutăm în primul rând o reşedinţă pentru consulat, un sediu pentru consulat, după ce fuseserăm cazaţi în Town House, era hotelul într-o zonă ceva mai circulată. Am grăbit lucrurile imediat, într-o lună ne-am mutat într-un apartament modest, însă într-o zonă rezidenţială de prima clasă, cum ar fi Beverly Hills sau nu ştiu ce, în care aveam dormitoare pentru noi şi o cameră de zi. Acela a fost primul consulat, unde am stat cam un an de zile şi am început activitatea. Ca să termin acum cu latura logistică, între timp făceam demersuri să găsim un sediu şi tocmai în vârful acestui Hill, pe care se vedea Jakson Port şi mai toată metropola Sydney-ului, deci în vârf, se afla un conac splendid care nu era locuit şi tot treceam pe lângă el şi ziceam soţiei: „Ei, cum ar fi să ajngem noi aici.„ Am văzut cred că în acel an 100, dacă nu mai multe, posibile sedii şi într-o bună zi soseşte cineva la noi, un tip căruia îi plăcea să şi bea, un agent imobiliar, care se ocupa de afaceri imobiliare şi ne vorbeşte de acel castel fumos din vârful dealului. Neşansa lui a fost că ne-a pomenit şi de avocatul care reprezenta familia, una dintre familiile bogate din Australia, istorică. Şi atunci noi am făcut oleacă de mârşăvie şi l-am evitat şi ne-am dus tocmai la domnul Simpson care era jos, în vale, în Duble Bay, l-am abordat, am discutat cu el, i-am dat comisionul care îmi era îngăduit să îl dau şi într-o lună de zile ne-am găsit chiriaşii acestui formidabil sediu, la o chirie rezonabilă, dacă nu mă înşel plăteam 1000-1300 de dolari pe lună, ceea ce era rezonabil, pentru că aveam sediul consulatului într-un spaţiu cu peluze, cu flori, cu cactuşi, extraordinar! Deci biroul meu, biroul viceconsulului, biroul consulului comercial, biroul agentului consular, aveam sufragerie, sufragerie din aceasta cu lambriuri, tapisată până sus în mahon, cu sculpturi, cu… aveam vitralii, iar salonul era fantastic, cu nişte candelabre; sus aveam dormitoarele mele, ale copiilor, aveam apartamentul viceconsulului, aveam spaţiu pentru agentul consular şi spaţiul pentru îngrijitoare, deci era din toate punctele de vedere extraordinar! […]
O a doua chestiune a fost contactarea autorităţilor australiene. Noi eram într-o situaţie paradoxală: pe de o parte, în ’69, România se bucura de o anumită percepţie în întreaga lume, pe de altă parte nu înceta să fie o ţară socialistă, dincolo de Cortina de Fier, cu multe alte calificative care nu îi făceau cinste din punctul acesta de vedere. Şi atunci trebuia depăşită această barieră, trebuia exploatată imaginea pozitivă pe care o aveam şi asta nu se putea face decât prin contactul personal. Şi am reuşit de-a lungul primului an, primului an şi jumătate să îi contactez pe toţi guvernatorii statelor, celor şase state australiene, în afară de guvernatorul general căruia i-am făcut o vizită de curtoazie şi la ale cărui baluri anuale participam şi ne întreţineam câteva minute. Dar i-am cunoscut şi pe ceilalţi guvernatori şi, în termeni foarte apropiaţi, i-am cunoscut şi pe premierii statelor şi pe o bună parte din miniştri.
Aveam la un moment dat relaţii foarte bune cu senatori şi cu membri ai Camerei Reprezentanţilor. Aşa se face că la una din recepţii Robertson, reprezentantul Ministerului Afacerilor Externe, Departamentul Afacerilor Străine, zice: „Domnule consul general, la dumneavoastră aici observ o particularitate. Uite, aici şi senatori…„ – îmi enumera oficialităţile – „unii sunt laburişti, alţii sunt liberali, alţii sunt comunişti…„, toţi se înţelegeau şi se simţeau bine. Asta s-a întâmplat şi la Perth şi la Brisbane şi la Melbourne şi la Canberra, peste tot am reuşit să câştigăm oameni şi să nu mai avem dificultăţi în a comunica cu ei, acesta a fost un prim mare succes, România a apărut altfel şi aceasta ca urmare a activităţii desfăşurate de consulat. Noi am contactat şi televiziunile, şi presa, şi agenţi de publicitate, activitatea aceasta de construire sau de promovare a unei alte imagini a României a fost şi una din principalele preocupări, dar s-a întors şi cu rezultate pozitive asupra noastră.[…]
Românii prezenţi în Australia, înregistraţi în anumite catastife ca fiind 15.000, în altele 5.000 – nimeni nu ştia exact câţi sunt! – erau de provenienţă diversă, nu ca etnie sau ca opţiuni politice, ci din punctul de vedere al motivaţiei prezenţei lor acolo. Unii veniseră anterior războiului, alţii în timpul războiului, alţii imediat după război ca urmare a schimbării regimului din România, iar alţii pe parcurs. Şi atitudinea lor, ca şi potenţialul lor, era diferită. […] Erau şi oameni nefericiţi care avuseseră altceva de făcut decât să vină acolo, erau unii care trecuseră, săracii, pe la spitalele de alienaţi mintal; cert este, însă, că deşi formal funcţionau nişte asociaţii, ele nu erau atât expresia unui sentiment de solidaritate, unui spirit comunitar al românilor, ci ele erau în bună măsură patronate de evrei, de evreii din România. […] Când m-am dus, de pildă, la cineva la masă, avea tapetaţi toţi pereţii cu ştergărele, cu farfurioare, cu desene şi cu motive româneşti, iar la Sydney, cea care se ocupase de aşa numita comunitate românească era tot o evreică care se numea Fida şi mai nu ştiu cum, îmi scapă acum numele, iar la Melbourne erau vreo câteva asociaţii unde românii se manifestau în specificul lor, nu se înţelegeau, fiecare vroia să fie şef. La Brisbane aveam pe Nicolae Cristea, un om remarcabil, întâmplător el era din Oradea, deci avea acelaşi loc de baştină cu mine şi era profesor de limba engleză, un om foarte aşazat la care am şi fost şi am stat acasă la el. În Perth erau, de asemenea, câţiva, însă erau oameni de condiţie mai joasă, participau fie la exploatări forestiere, fie la exploatări miniere. În Adelaide erau ceva mai puţini, în Melbourne… comunitatea era mai mare, deşi era fărâmiţată şi acolo erau Roca şi alţii care încercau să facă ceva comerţ cu România.
La câteva săptămâni, nici zece zile, cred, după sosirea mea la Sydney, a venit delegaţia guvernamentală română condusă de Gheorghe Rădulescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi, în timp ce eram la Perth, deci în capătul celălalt al Australiei, discutând cu el, zice: „Măi, Romulus, eu aş vrea să mă întâlnesc cu românii.„ Aceasta era şi politica noastră, şi gândul meu. Însă, pe de o parte eram acolo, pe de altă parte eu însumi nu prea îi cunoşteam […] şi atunci, mă rog, am acceptat, le-am spus australienilor, care nu au fost deloc fericiţi, aveau mari suspiciuni în legătură cu comportamentul lor şi le era teamă să nu producă ceva incidente, pentru că ei răspundeau de securitatea unui demnitar român şi asta era mai presus de opţiunile politice ale unora sau ale altora. Şi atunci, la sosirea la Sydney, cu concursul lor, am ales Hotelul Chevron unde am zis că organizăm întâlnirea, ne-au dat ei o sală, nici nu am plătit pentru ea pe chestia asta şi ne-a spus: „Domnule consul general, aici, alături, stăm noi„ şi ei s-au plasat în spatele unei uşi, pentru orice eventualitate, iar sindrofia a avut loc într-un salon ceva mai mare. Am fost surprins să aflu, deşi mobilizarea se făcuse din om în om şi prin presă, că au venit… cred că în sala aceea să fi fost 100-100 şi ceva de oameni. Ceea ce m-a suprins foarte mult la ei a fost faptul că – era în februarie, în februarie de abia se termină vara în Australia şi începe un fel de toamnă dintr-asta mai blândă – nu puţine doamne veniseră cu blănuri! Acum, la ei se poartă aşa ceva dintr-un anume snobism, însă antiparea momentului m-a făcut să cred că vroiau să demonstreze că sunt înstăriţi, că sunt aşezaţi, vroiau să facă o demonstraţie din asta… de bunăstare.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1999]
