Doi ochi de copil au văzut un război

­

Bunica mea curajoasă s-a născut la mijlocul lunii martie, în anul 1936 şi a primit numele Babei Dochia, căreia îi plăcea să facă curățenie. Cel de-al doilea copil al unei familii de ucraineni, care au emigrat de la poalele Carpaților în Moldova, Eudochia s-a dovedit a fi o adevărată româncă, manifestând, de mic copil, dragoste pentru literatura românească, grai și tradiție. Dintre cei trei copii ai familiei, ea îndrăgea cel mai mult știința, aşa că de mică se opunea certurilor năprasnice ale tatălui său sever, care nu-i vedea un alt viitor decât cel de simplă găspodină de la țară – și nicidecum nu unul în care copila lui rebelă ar deveni o profesoară sau altceva ce ea și-ar fi imaginat.

Se descria ca fiind o fetiță plăpândă, în ciuda faptului că era înaltă, cu fața albă și fruntea senină, mărginită de un păr negru împletit permanent în două cozi lungi și dese. Ochii mari de-un albastru ceresc şi trăsăturile proeminente ale feței ascundeau o tărie de caracter și o cutezanță matură.

Era încă micuţă când cel de-Al Doilea Război Mondial a ajuns în țară. Frica și teroarea amenințau străzile cândva pline de copii, din jocurile cărora emanau bucurie, libertate și pace. Totul în jur era gol și sărac, iar pe pajiștea pe jumătate uscată mai puteai vedea câte un animal slab și necăjit. Oamenii, cândva sănătoși, zvelți și preocupați de gospodărie deveniseră suflete necăjite, înspăimântate și slăbite. ”Ce era să facem? Vaca era cel mai scump lucru ce-avem atunci, ne rugam să trăiască, să ne mai poată hrăni măcar cu puținul care ni-l dădea. Șase oameni era greu să-i ții sătui”, îmi povestea bunica. Straduindu-se să o ajute pe bunica sa, împărţeau treburile casnice pentru a reuşi să facă tot ceea ce trebuia până când ceilalți membri ai familiei veneau seara acasă.

”Nemții nu luau din gospodăriile oamenilor nimic”, așa ne zicea bunica, „că noi eram ascunși în casă, ca să nu ne prindă soldații, când aceștea făceau raiduri pe-afară. Dar nu și în acea zi posomorâtă din septembrie a anului o mie nouă sute patruzeci și trei, când alergam spre deal să aduc vaca acasă. Erau doi soldați nemți, m-au strigat să mă opresc și încetișor să vin spre ei, aveau arma orientată spre mine. Nu eram prea departe de ei, apropiindu-mă tot mai mult și văzând acea armă care se uită la mine, am început să plâng. Îmi vorbeau nemțește, chiar aș zice că strigau, mă luau de păr și ușor mă loveau peste față. Un singur cuvânt l-am înțeles, atunci când îmi ridicase unul din ei bărbia și s-a uitat în ochii mei zicând:- ”Jüdin!”. Chiar mică fiind am priceput că acest cuvânt nu aduce alte comentarii de la un neamț, ci doar moartea. Trupul îmi era încremenit, am clătinat din cap din răsputeri și mă bâlbâiam zicându-le – ”Nu! Nu sunt!”, cu lacrimi în ochi și simptome de leșin. Ei nu mă credeau, în contunuare strigau la mine și mă trăgeau de păr. Însuși Dumnezeu era cu mine în acea clipă, pentru că nemții întindeau batjocura destul de mult, ca eu să pot găsi o scăpare… Altfel mi-ar fi dat un glonte în frunte chiar după ce mă văzuseră îndeaproape. Am scos de sub haină cruciulița din lemn, pe care o țineam lângă inimă de la botez, cu o putere însoțită de curaj am ridicat-o spre ochii lor și am simțit cum frigul morții pleacă de lângă mine. Cei doi soldați s-au uitat cumva straniu la cruce și la mine, apoi cu o ură m-au aruncat sub un gard din apropiere și au mers mai departe, lăsând în urma lor un copil care i-a învins cu credința și curajul său. Uitasem și de vacă și de tot, alergam acasă într-un suflet, nu puteam să-mi liniștesc bătăile inimii și plânsul. Ajunsă în brațele bucnicii m-am simțit mai vie ca niciodată.”

 / AFP PHOTO
/ AFP PHOTO

Ceea ce se întâmplase cu ea, supraviețuirea… a fost o minune. Poate că unele momente mai frumoase ale copilăriei sale au fost constrânse de acest caz memorat până la cele mai minuscule detalii. Războiul i-a lăsat ca amintire profunzimea. Ochii ei mari, din acel moment, nu s-au săturat niciodată să absoarbă fiecare clipă prețioasă a vieții sale.

Autor: Doina Caprița, master JT, FJSC