DEUTSCHE WELLE, 4 iulie 2016 – Închisorile româneşti sunt supraaglomerate după normele europene şi după bunul simţ. Ceva ar trebui întreprins, dar din multe motive dezbaterea e mereu paralizată.
Despre supraaglomerarea închisorilor se vorbeşte de multă vreme. PSD, mai cu seamă, a insistat pentru adoptarea unei legi prin care cei cu pedepse mici să fie puşi în libertate, dar s-a lovit de rezistenţe din partea acelora care se temeau că ar fi vorba de un pretext pentru salvarea clientelei politice. În perioada alegerilor prezidenţiale, între cele două tururi de scrutin, Monica Macovei cerea lui Klaus Iohannis să se angajeze că nu va promulga legea amnistiei şi graţierii. Din cauza asta dezbaterea despre condiţiile din închisorile româneşti s-a blocat. Intervenţia ministrului Raluca Prună este de natură să schimbe cel puţin percepţia asupra subiectului. Nimeni nu poate bănui că ar exista conivenţe între reţelele corupte şi ministrul actual al Justiţiei. Ea a vorbit despre posibilitatea graţierii unui număr mare de deţinuţi, avertizând că România riscă să fie drastic condamnată la CEDO. Este totuşi graţierea o soluţie?
Dar mai înainte de a încerca un răspuns ar trebui să fim conştienţi de problemă. Organizaţia cea mai calificată să vorbească despre acest subiect în termenii exigenţelor europene este APADOR-CH. De mai bine de două decenii, militanţii acestei organizaţii vizitează închisorile, fac interviuri cu deţinuţii şi gardienii şi întocmesc rapoarte seci cu fapte şi date precise. De aceea vom cita din ultimul raport, publicat în 16 iunie 2016, pe site-ul oficial al organizaţiei, privitor la Penitenciarul Târgu Jiu: „Camera E1.1 este cea mai mare din penitenciar, are în total 99 de mp, 52 de paturi, tot atâţia oameni şi numai două ferestre. Suprafaţa utilă a camerei este de 89 mp astfel că fiecăruia dintre deţinuţi îi revin doar 1,71 mp. După cum au afirmat cei cazaţi acolo, au fost perioade în care camera a găzduit şi 100 de deţinuţi. (…) Apa caldă curge timp de o oră odată la două zile – aproximativ două minute disponibile pentru o îmbăiere. Deţinuţii au reclamat faptul că neoanele din încăpere nu se sting nici noaptea”. În sfârşit, sunt reclamate saltelele vechi pline de ploşniţe, aerisirea defectuoasă, dar nu în ultimul rând promiscuitatea care favorizează răspândirea tuberculozei.
Este o închisoare, desigur, şi nu un loc de vacanţă, dar ambianţa aceasta apăsătoare nu poate fi cu adevărat justificată. Sistemul penitenciar din Norvegia, bunăoară, aşa cum poate fi perceput prin prisma cazului Breivik, ni se pare excesiv de îngăduitor, dar a-l pune pe om în permanente condiţii de abjecţie nu poate decât să-i sporească resentimentele. Citez din raport: „Deţinuţii s-au plâns în mod special de modul în care le vorbeşte agentul Frunzaru, de la sectorul vizite, care ‘îşi bate joc’ de ei.” Umilirea permanentă, prin mizerie, promiscuitate şi cuvinte batjocoritoare, nu e de natură să înalţe sufletul omului, ci dimpotrivă.
În orice caz, nu mai lipseşte mult ca CEDO să emită o decizie pilot împotriva României, ceea ce va costa statul român foarte mult. Potrivit unui calcul aproximativ, prin analogie cu o condamnare similară dictată contra Italiei, ar fi vorba să se plătească deţinuţilor vizaţi, ca despăgubire, în jur de 80 de milioane de euro pe an de detenţie. Prin urmare, ministrul Raluca Prună s-a arătat hotărâtă să întreprindă ceva: „Vom lansa o dezbatere publică referitoare la opţiuni pentru reducerea supraaglomerarii din penitenciare şi evitarea unei decizii pilot CEDO. Graţierea ar trebui să fie acceptată de societate. Un proiect de lege cu opţiunea sau combinaţiile de opţiuni va fi depus la Parlament în a doua jumătate a lunii septembrie”. (Hotnews.ro)
Graţierea este însă problematică. Deţinuţii ies azi şi recidivează întorcându-se după câteva luni. Aceste lucruri sunt cunoscute dintr-o îndelungată experienţă. Ministrul Raluca Prună a evocat la rândul ei cazul recent al Turciei, care a emis o graţiere şi după 11 luni închisorile se umpluseră la loc. Şi în orice caz, graţierea sau amnistia nu ar fi decât rezolvări temporare.
Nu suntem în măsură să dăm soluţii. Problema e dificilă în sine, dar e complicată şi de o anumită împrejurare. Din clipa în care România a aderat la Uniunea Europeană, a adoptat oficial şi standardele UE, ceea ce o obligă să se conformeze. Din acel moment însă orice reflecţie şi dezbatere internă a încetat. Nu mai poate fi vorba ca în parlamentul de la Bucureşti să se discute despre natura şi scopul pedepsei în sistemul penal, căci ar părea că pune la îndoială normele europene. Discuţia „legitimă” nu se poate purta decât în termeni de execuţie: ce anume ar trebui făcut pentru ca standardele europene să fie satisfăcute. Dar aici e o capcană, căci normele trebuie dezbătute permanent, altfel îşi pierd înţelesul.
Autor Horaţiu Pepine
