Pe unde mai umblau românii în secolul XX – Cercetătorul Dumitru Cioc în Rusia

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

Până la deschiderea către Occident comandată de Gheorghe Gheorghiu Dej oamenii de ştiinṭă români nu avuseseră prea multe şanse să se întâlnească cu omologii lor din alte ṭări. Participarea noastră la conferinṭe internaṭionale era aproape inexistentă. Totuşi, în anii ’60 inginerul hidrotehnician Dumitru Cioc ajunsese o personalitate deja cunoscută la nivel european. Era om de ştiinṭă la Institutul de Cercetări Hidrotehnice; conferenṭiar, profesor şi decan la Facultatea de Hidrotehnică; era autorul unor lucrări remarcabile; fusese în Comisia Mixtă Româno-Iugoslavă pentru proiectarea Uzinei Hidroelectrice Porṭile de Fier; era membru al mai multor comisii europene de specialitate. Perioada „deschiderii” i-a permis să iasă din ṭară, mai puṭin în Occident şi mai mult în „ṭara vecină şi prietenă”. Într-un fragment dintr-un interviu amplu cu mai multe teme, inginerul Dumitru Cioc a povestit cum se petreceau pe atunci lucrurile la întâlnirile elitei ştiinṭifice internaṭionale.

 

„Eu eram membru în Comisia Internaţională de Cercetări Hidraulice, am fost şi membru în Comisia de Calcul Automat. Noi nu mai puteam să ne ducem la toate şedinţele din străinătate…

 

Deci la întâlnirile ţinute în Europa nu puteaţi să mergeţi?

Hermitage St. Petersburg.   AFP PHOTO / VALENTIN BARANOVSKY
Hermitage St. Petersburg.
AFP PHOTO / VALENTIN BARANOVSKY

Am mers… A fost o conferinţă la Paris, era din doi în doi ani. Şi ce era mai interesant, o săptămână dura conferinţa şi trei săptămâni excursia. Şi pe diverse trasee. Eu am mers de la Paris la Marsilia şi am trecut şi prin Avignon. O chestie pe care am reţinut-o a fost un banchet la sfârşit, la francezi a fost aşa, mai modest. Că eu, după aceea, am fost la încă un congres, peste doi ani sau patru ani, s-a ţinut la Leningrad, prin anii ’60..  […] A fost o diferenţă mare! Banchetul a avut loc în Palatul Mihailov care avea o sală de recepţii care era chiar la intrare, de vreo sută de metri lungime, masa era intinsă, loc pentru dans. Asta comparam cu ce era la francezi [unde] fost aşa, o chestie modestă. Acolo era întotdeauna aşa, cam la toate chestiile astea era cu mâncare multă, nu puteai să…

Cum vă simţeaţi dumneavoastră, românii, la întâlnirile astea internaţionale, faţă de colegii dumneavoastră din Occident?

Nu prea grozav. De exemplu, când am fost la Paris noi stăteam la un hotel găsit pe lângă ambasadă, iar Kennedy care era şeful laboratorului de la Iowa stătea la Ritz. Iar sârbii aveau [diurnă] o sută de dolari, noi aveam şapte.

Dar aşa, în discuţiile din pauze?

Ne înţelegeam foarte bine, eu vorbeam franţuzeşte destul de bine. Deci cu francezii, cu cei care ştiau franţuzeşte…

Şi românii cum erau priviţi, ca oameni de ştiinţă?

Erau bine priviţi, adică nu era nici o… să facă diferenţe sau treburi din astea, din contră. Singura treabă era că prezentarea noastră era… nu eram obişnuiţi să vorbim aşa liber.

 

Universitatea Lomonossov, Moscova 1970 / AFP PHOTO
Universitatea Lomonossov, Moscova 1970 / AFP PHOTO

Nu aveaţi dezinvoltura occidentalilor…

Exact! Pe care o aveau şi sârbii… La ei era şi altă organizare. Am fost şi acolo şi ştiu. Şi la ei era comunism, întreprinderile erau de stat, numai că o întreprindere era independentă, independentă, în sensul că îşi făcea afacerile. Inclusiv ceea ce primea de la export, adică nu venea ca la noi la Comerţul Exterior şi de acolo se distribuia, venea la intreprindere. Iar la leafă era aşa: leafa minimă era ajutorul de şomaj, iar de aici intreprinderea putea să plătească oricât, după cum lucrai. […]

O altă chestie frumoasă a fost că am plecat cu avionul de la Moscova la Erevan. La Moscova era frig, acolo era cald şi când ne-am dat jos erau două autobuze care aşteptau acolo, unul frumos şi unul mai [puṭin frumos]. Şi nouă ne-au făcut semn să ne ducem nu la cel frumos, la celălalt. Şi iarăşi o chestie interesantă care a fost când se dădea o masă la restaurant, unde se întâlneau toţi cei care participau şi tot aşa eram separaţi, adică noi cu conducătorii excursiei şi cu ceilalţi care mai erau, bulgari, cehi, unguri şi aşa mai departe. Ruşii erau foarte veseli la chestiile astea, la petreceri. Până la urmă, ce s-a întâmplat? Ne-am trezit cu francezii care au venit peste noi, la distracṭie! […]

Am mai fost într-o vizită care făcea parte dintr-un acord de colaborare cu ruşii, asta a fost chiar în ’68. Îmi aduc aminte că urma să plec împreună cu soţia care era absolventă la Litere, îi plăcea să vadă muzeele şi vroia să vadă Ermitajul neapărat. Şi erau toate treburile aranjate, numai că după chestiunea cu Cehoslovacia n-a mai primit paşaport şi eu care eram, în sfârşit, în cadrul acordului, am plecat. A fost după [invazie], prin septembrie am plecat.

 

În momentul acela, când a fost Primăvara de la Praga, aţi ştiut atunci ce se întâmplă?

Da… ştiam de la Europa Liberă tot ce s-a întâmplat. […] Deci am fost în vizita asta… Şi la Leningrad am văzut o construcţie mare. „Ce faceţi aici?„  „Facem Facultatea de Îmbunătăţiri Funciare.”  […] Când m-am întors, le-am povestit, şi în special acelui Prişcu care era rectorul Institutului, profesor de construcţii hidrotehnice la noi la facultate. […] Pe urmă am făcut proiectul facultăţii, care are în linii mari ideile noastre, adică să avem locuri în care să poată lucra fiecare asistent.”

[Interviu de S. Iliescu şi O. Silivesru, 2009]