Se strânge cercul duşmanului în jurul Bucureştiului • 1 decembrie, vineri: se aude pentru prima dată tunul, bubuituri surde, repetate • 3 decembrie: în mult aşteptata bătălie a Argeşului suntem înfrânṭi • autorităṭile nu mai lucrează, iar funcṭionarii care rămăseseră fug şi ei în Moldova • alimentele aproape nu se mai găsesc, apare specula • totuşi speranṭa renaşte când apar, pe 3 decembrie după amiaza, prizonieri germani purtaṭi pe Calea Victoriei, între baionetele miliṭienilor români.
Subofiṭerul Gheorghe Popescu (n. 1890), recrutat la sfârşitul lui noiembrie 1916, s-a aflat permanent alături de locotenent-colonelul Constantinescu la Regimentul 3 de călăraşi, ocupându-se de lucrările de secretariat ale regimentului. Gheorghe Popescu avea mai puṭin de un an de când se căsătorise. Locuia cu soṭia şi părinṭii la Bolintin unde aveau o mică prăvălie. În ultimele zile ale Bucureştiului liber se afla în capitală, venit de la Blejoi să ia nişte documente pentru regimentul său cantonat acolo. În jurnalul său scris în păstrat la Muzeul Militar Naṭional povesteşte cu emoṭie ce a trăit în acele zile:
“Sâmbătă, 19 Noembrie [2 decembrie, calendar nou]
Mă interesez despre Bolintin şi mi se spune de un ofiṭer că nu-i ocupat, dar a fost bombardat. […]
În sfârşit, intru la marginea satului [Bolintin], e ora 6.45 seara. Văd lumină acasă şi sunt cuprins de o bucurie nebună, gândindu-mă la surpriza ce le voi face la toṭi, în special scumpei mele Florica. Nici prin minte nu-mi trece vreo atare nenorocire. Iată-mă sosit pe podişcă, intru în curte, dar… văd peste tot numai militari. Sunt din Regimentul 15 Răsboeni, intraṭi peste tot în camere, în ambele bucătării, în salon. Văd o parte din case dărâmate, opera bombardierelor, artileriei. Intru în casă dar ai noştri nicăieri. Sunt disperat, capul mi se tulbură şi urechile îmi vâjâie grozav. […] Vine Safta plângând şi îmi spune că ai noştri fugiseră cum au putut, lăsând totul în voia lui D-zeu, spre Bâcu şi că, [atunci] când au căzut bombele ei erau în pivniṭă unde puṭin a lipsit ca să nu fie omorâtă draga mea Florica, omorând pe copilul [Saftei] Ilie şi că alte victime sunt în sat. Plâng de durere în faṭa acestei mari nenorociri. Afară ninge şi vântul suflă rece. […] Vai! ce devastare, ce jaf grozav! Covoare, scrinul, garderobul etc, în sfârşit, toate lucrurile din casă răscolite şi aruncate într-o desordine nemaivăzută. În prăvălie devastare şi jaf general peste tot: toate rafturile golite, sticlele golite apoi sparte. În pivniṭă butoaiele goale şi lăsate cu caneaua deschisă, iar colac peste pupăză un sergent şi un soldat beṭi, cu o damigeană [lângă ei]. […] Ce să mai zicem de inamic! Acesta trebue să facă cenuşă totul. Dezaprob şi înfierez cu ultima energie acest fel de a fi al soldatului român. […]
Luni, 21 Noembrie [3 decembrie]
Plec [de acasă] cu convingerea şi credinṭa că inamicul a fost şi va mai fi respins şi că nu mai e nici un pericol. Drumul Şerban Vodă – Bulevard l-am făcut pe jos, negăsind nici un tramvai, fapt care mă surprinde şi mă miră foarte mult, dat fiind că la ora aceea trebuiau să circule deja pe linii. […]
Citesc că oraşul a fost predat şi va fi ocupat de inamic care se află la porṭile oraşului şi căruia să i se facă o primire ospitalieră, povăṭuind populaṭiunea să fie liniştită şi neagresivă şi alte multe. La început nu-mi venea să cred, dar apoi cu multă amărăciune şi durere m-am încredinṭat că este cert şi adevărat totul şi că capitala [!] capitulase în această noapte la ora 1. Capul şi urechile îmi vâjâie teribil de necaz şi mi-e frică să nu înnebunesc. Oh, Doamne, ce rău ne-ai pedepsit pe toṭi şi ce mare nenorocire a căzut peste noi. Oare ce va fi păcătuit atât de mult lumea aceasta?! Îngrozit, cuprins de frica de a nu cădea prizonier, având în vedere şi ordinul Comenduirei Pieṭei că toṭi militarii de orice grad să părăsească urgent capitala, o iau aproape la fugă spre [cazarma] Regiment[ului] şi iau registrele, ca de acolo să mă duc la gară pentru a pleca cu primul tren. N-am timp să mă mai gândesc la mine, sunt prea tulburat şi îngrozit. Pe străzi întâlnesc bărbaṭi şi femei, copii, toṭi foarte agitaṭi.
Sosesc la Regiment unde nu mai văd pe nimeni, peste tot uşile deschise; iau registrele cam respectabile de altfel [!] şi foarte grele şi fug la gară unde văd mulṭi militari, ofiṭeri şi lume civilă, multe femei, toṭi cuprinşi de panică, în aşteptarea formărei vreunui tren de militari care însă nu se mai forma. Toṭi strigă şi vociferează asupra acestei stări de lucruri, fiind foarte revoltaṭi. Mulṭi împărtăşim ideea de a rămâne în Bucureşti, pe care mulṭi au adoptat-o, pe când alṭii plecau pe jos, iar alṭii, între care şi eu, rămânem în gară, în aşteptarea formărei unui tren. […] Văd fel de fel de tipuri: militari, tineri ce se refugiau, femei, ofiṭei etc, unii mai veseli, alṭii mai trişti. Pornim la ora 10. […]
Ajung în gară [la Ploieşti]. Aici iară lume imensă, militari, panică şi alarmă că se evacuează oraşul. Trebue să ştiu dacă regimentul a plecat din Blejoi. Încerc să vorbesc la telefon cu Primăria Blejoi, dar e imposibil. Iau registrele care au cam vreo 20 kg greutate şi plec în oraş să încerc şi la centrală, dar acelaşi noroc. Ce să fac? Desnădăjduit şi obosit caut să mă reîntorc iarăşi la gară, să plec spre Tecuci unde ştiu că vine Regimentul. Zis şi făcut. În drum spre gară întâlnesc chiar în centru pe Sergent Farca de la noi din Regiment, detaşat la Vânătorii de Munte, care îmi spune că Regimentul a plecat astăzi pe la 4 p.m. spre Buzău şi că astă seară se cantonează la Valea Călugărească. […]
Marṭi, 22 Noembrie [4 decembrie]
Sosesc la Valea Călugărească la ora 8 şi cu registrele care mă doborâseră, abia mai mişcând picioarele, mă duc la postul de Jandarmi să mă interesez de Regiment, dar mi se spune că nu ştie [nimeni] nimic. […] Coloane nesfârşite trec pe şosea, de care mă rog să mă ia şi pe mine, dar nu vor. […] În sfârşit, văd un automobil oprit căruia i se stricase motorul şi îl reparau, fiind gata de plecare. […] Până la Mizil s-a stricat de 6-7 ori. […] O, Doamne, ce noroc! Văd pe Tudor V. Cristea, furajerul nostru, cu o căruṭă cu fân ce cumpărase pentru cai şi care îmi spune că coloana [!] este cantonată aici. Bucuria îmi este nespusă şi dând registrele şi pachetul unui soldat care era cu el, mergem la casele unde este cantonamentul. […]
Joui, 24 Noembrie [6 decembrie]
Ne sculăm la 7 ½ şi ne pregătim de drum, căci nu este de stat, nemṭii sunt pe urma noastră, cu toate că nici noi nu ne lăsăm mai pe jos. Fugim – vorba românului – [de] rupem pământul. Înainte de plecare ni se serveşte cafea cu lapte, în timp ce „băeṭii„ afară zvântă raṭele şi gâştele, deşi proprietarul le dăduse dimineaṭă să bea vin şi câte un bacşiş. […]
Pornim pe un timp cu ninsoare şi vânt rece în faṭă, oprind la Buzău (Str. Ioan Demetriade) de la 12 la 1 ½, pentru a se mai odihni caii şi a mânca oamenii ceva, adică pâine căci altceva nu e. […] La ora 5 seara sosim la Zilişteanca unde stăm noaptea. Timpul e f. friguros şi jos e noroi teribil. […] Am mâncat o gâscă (fur-găsită) prăjită şi cu mămăligă. Şeful s-a îmbolnăvit de gălbinare şi ṭine dietă, mănâncă lapte şi ouă.
Vineri, 25 Noembrie [7 decembrie]
Pornim la ora 8 ½ dim[ineaṭa]. Aproape de R[âmnicu] Sărat trebue să rămânem astă seară din cauza drumului care obosise caii, coloana mergând f[oarte] încet. Eu şi cu Aurel plecăm înainte, ajungem în oraş la ora 2. […] Ne plimbăm prin oraş care nu-i prea urât, dar care e cam sărăcăcios. Aici aflăm din Comunicat că Ploeştii şi Bucureştii au fost ocupaṭi de inamic. Ştirea, cu toate că o ştiu mai dinainte, influenṭează f. mult asupra stării mele sufleteşti, îndurerându-mă şi mai mult şi făcând să se redeştepte în mine mai aprinse doruri nebune pentru toṭi cei rămaşi [acasă].”
[Carnet de note şi întâmplări din campania 1916 a subofiṭerului Popescu Gheorghe, Muzeul Militar Naṭional, Secṭia Documentare, Colecṭia Manuscrise; consultant ştiinṭific prof. dr. Corneliu Andonie, muzeograf la Muzeul Militar Naṭional]
