Zile, luni, ani de lagăr… Periprava

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

Fluturând lozinca „Cine nu e cu noi e împotriva noastră” regimul comunist a distrus oameni. În anii stalinismului închisorile au primit mii de deṭinuṭi, în valuri succesive: 1948-1953, 1957-1958. S-au aflat acolo lideri ai partidelor istorice, profesori, ṭărani, scriitori, preoṭi, aproape toate categoriile sociale, care aveau în comun faptul că fuseseră făṭiş sau pe ascuns împotriva regimului. Pentru a mai descongestiona penitenciarele, prin Decretul nr. 6/1950 s-au înfiinṭat coloniile de muncă, iar Ordinul nr. 100/1950 stabilea categoriile de persoane care urmau să le ocupe: „Cei ce lansau sau răspândeau zvonuri alarmiste, cetăṭenii români care intreṭineau legături de prietenie cu membrii familiilor ambasadelor imperialiste, cei care aduceau injurii partidului Comunist”. De fapt, cei mai mulţi erau aduşi direct din închisori unde îşi ispăşiseră pedeapsa ca „duşmani ai poporului”.

Periprava (sursa: rfi.ro)
Periprava (sursa: rfi.ro)

Formaṭiunea 0830 Periprava situată în Delta Dunării, pe grindul Letea, a fost înfiinṭată în 1957 ca unitate concentraṭionară de drept comun. În 1959 deṭinuṭii de drept comun au fost mutaṭi pentru a face loc deṭinuṭilor politici aduşi în vară în număr mare: 782 de „contrarevoluṭionari” şi 1132 de foşti legionari. În anii care au urmat li s-au adăugat şi alṭii, astfel încât în 1962 erau 3255, cei mai mulṭi fiind „politici”.

Ion Ficior
Ion Ficior

Numărul lor a variat tot timpul pentru că au fost mereu mutaṭi în şi din alte colonii de muncă din Deltă. Aici, la Periprava, deṭinuṭii munceau la defrişarea stufului, la desṭelenirea pământului, la construcṭii. Lagărul a fost condus de locotenent-colonel Dumitru Condurache (1957-1960), maior Ion Ficior (1960-1963), căpitan Nicolae Cristea (1964-1967). Dintre toṭi, maiorul Ion Ficior a rămas în amintirea celor care au fost acolo ca fiind cel mai crud. Fusese şi la colonia de muncă de la Poarta Albă şi avea „experienṭă”. Îi ṭinea pe deṭinuṭi fără hrană suficientă, îi bătea, îi umilea.

Arhiva de istorie orală păstrează mărturii despre zilele, lunile şi anii pe care mii de oameni le-au trăit la Periprava în perioada 1959-1967.

 

*

 

Corneliu Vlad, originar din satul Toderiṭa din judeṭul Braşov, a  avut legături cu grupul de rezistenţă anticomunistă din Făgaraş, grupul lui Ion Mogoş. A fost arestat în 1949 şi condamnat la 15 ani închisoare, pedeapsă pe care a ispăşit-o la Jilava, la Gherla, la Baia Sprie în mină, la Aiud…

De la Aiud v-aţi eliberat?

Nu, de-aicea am plecat în ’59; în septembrie ne-o scos şi ne-o dat câte o pâine la fiecare, un pic de marmeladă şi nişte slănină din aceea militară, dar sărată de tot, parcă era pingea, aşa, dar era bună pentru noi, eram flămânzi. Şi ne-o dus, ne-o băgat în vagoane din astea de boi şi… o făcut vreo 370 de deţinuţi şi cu sentinelă la fiecare vagon şi ne-o dus. Câte 40 eram într-un vagon, aveam acolo apă şi un vas pentru fecale, pentru murdărie acolo, într-un colţ. Unde ne duc ăştia nu ştiam, ne duc în Rusia?! Au fost şi cazuri când i-o dus de n-o mai ştiut nimeni de ei.

Am ajuns într-o seară şi [ne-au spus] <Toată lumea jos!> Era o lună [care lumina] ca ziua, văd un luciu al apei, unde-i aicea, dom’le?! Şi ne bagă într-un bac. <Hai, toată lumea, dă-i drumul…>, zbiera la noi acolo. Ne-au băgat într-un bac, tot câte doi erau, trei rânduri de paturi. Era înalt-aşa, bacul şi avea o sobă de cărămidă în mijloc şi un coş ieşit afară. Eu m-am urcat sus, la etaj, că eram mai tânăr, cu un prietan de-al meu, unul Comşulea Nicoale, era electrician, tot din lotul nostru şi ne-am urcat amândoi sus, acolo. Da’, dar căldura de aicea şi vasul fiind metalic, de-acolo se formau bule de apă şi ploua. Şi au pus ei nişte pânze acolo, nu ştiu ce-or pus şi fiecare… mai ridicam [pânzele] să se ducă şi la altul şi fiecare [încerca] să nu cadă pe el…

 

V-au dus în Deltă?

 

Ne-au dus… a doua zi un remorcher ne-o dus la Stoeneşti, era o colonie acolo, să lucrăm la dig. Ce să aperi cu digul ăla?! Era aşa de mare Dunărea, se umflase aşa de… crescuseră apele şi ajunseseră la dig şi cum bătea vântul venea şi spăla digul şi noi cu un baros sau cu o lopată, nişte prăpădiţi de oameni, să opreşti digul ăsta, apele astea, marea asta de apă!.. Şi-aicea la Stoeneşti am stat vreo două săptămâni, de-aicea am trecut la Strâmba, tot pe jos am mers circa 5 km, altă colonie. Aicea ne-o pus la însilozat morcovi, am început să mâncăm morcovi. Erau nişte morcovi mici, aşa, dulci şi am început să ne îngălbenim pe la ochi, am început să ne mai refacem cât de cât, mai mâncam floarea soarelui şi parcă… Am intrat după aceea la un şantier, făceam tencuieli pe-acolo, mai reparam câte o sobă şi parcă-parcă era ceva mai bine… Nicio scrisoare n-am scris deloc până aicea. Deci asta era în anul ’59 toamna.

sursa: Cultural BZI.ro
sursa: Cultural BZI.ro

În decembrie iară sună – era un clopot mare acolo – <Toată lumea adunarea!>, ne urcă iar pe bac şi ne duce la Periprava, la tăiat de stuf. Acolo, apăi a fost dezastru! Tăiam în stuf şi-l aduceam la mal. Aicea făceam glugi şi bacurile le încărcau şi le aduceau la Brăila, la fabrica de celuloză. Şi aveam normă de tăiat, era atât de mare, de trei metri [pe zi] era, aşa de mare şi era gheaţă jos, dar venea câte un vânt cald şi se rupea gheaţa şi rămâneam în apă. Şi până în februarie, tot în apă [am stat]; cu snopul, trebuia să scoţi cei 10 snopi pe care-i aveai, să-i tai, să-i legi şi să-i duci la mal că, cu cât tăiam stuful, ne îndepărtam tot mai tare de mal.

Dacă nu făceaţi norma ce se întâmpla?

Erau câţiva… era un doctor, unul Popescu Octavian, ăsta nu putea face niciodată norma. Şi mai era unul, Popa Vasile, nici ăsta, era un funcţionar, prieten bun cu doctorul acesta.

 

Îi mai ajutaţi?

Îi mai ajutam, eram… îi şi ajutam, da’ uneori fiecare îşi vedea de el, eu nu eram cu ei, eram în altă brigadă. Erau mai multe brigăzi…

Şi norma era pentru brigadă sau individuală?

Individuală era şi era câte un brigadier, turnător din ăştia, că pe ăştia îi punea. Mi-aduc aminte că la noi era unul, Fătu, Fătu Ioan, fost jandarm ceva. Şi ăsta îi trecea pe listă. Şi seara auzeam – după ce mâncam se întindea fiecare pe pat, eram frânţi de oboseală – auzeam bum-bum-bum!, bacul. Agăţau scara – că bacul era foarte înalt, era la vreo patru metri aşa şi veneau cu o şalupă ofiţeri din ăştia care erau trimişi disciplinar acolo – şi <Cine nu şi-o făcut norma? Ia să-i scoatem afară…> Îi luau şi-i băteau, îi băteau de numa-numa’. Popescu ăsta de fiecare dată, doctorul… Venea şi plângea ca un copil, era un om de 1m 90 şi plângea, aşa-i făcea palmele, îl bătea cu cauciucul, îl prindea aicea şi-l bătea… Da… şi uite-aşa… […]

 detinuti paste

De-aicea ne-au adus apoi pe un alt bac la Stoeneşti, după aceea la Strâmba şi iar la Salcia. Aicea am făcut un rezervor de apă, am lucrat pe şantier acolo, am dus-o mai binişor şi-aicea a fost prima dată când am scris [acasă]. Deci în 1960, prima scrioare. […] Şi după aceea ne-am eliberat, în 1964, chiar de Sfântul Petru şi Pavel.”

[Interviu de Silvia Iliescu, Sighişoara, 2001]