Dileme constituţionale

Curtea Constituţională a fixat deja al patrulea termen pentru a decide într-o problemă juridică aparent simplă, şi anume, dacă este constituţională prevederea din Legea 90/2001 care condiţionează calitatea de membru al guvernului de faptul că cel care îndeplineşte o asemenea funcţie să nu fi suferit o condamnare penală. Sesizarea privind eventuala neconstituţionalitate a acestei condiţii legale a făcut-o Avocatul Poporului.

Preşedintele CCR, Valer Dorneanu, a motivat amânările succesive în acest dosar, cu necesitatea efectuării unei analize mai aprofundate, fiind vorba despre o problemă juridică complexă.

Sesizarea depusă de Avocatul Poporului conţine trei motive de neconstituţionalitate: Primul se referă la condiţiile legale diferite pe care trebuie să le îndeplinească reprezentanţii celor trei puteri ale statului. Dacă faţă de deputaţi şi senatori – membri ai parlamentului – se cere doar ca în momentul depunerii candidaturii să nu se afle sub interdicţia legală de a-și exercita dreptul de a alege şi de a fi ales, faţă de magistraţi se cere să nu aibă antecedente penale, iar dacă în cursul exercitării funcţiei survine o condamnare penală, sunt excluşi automat din magistratură. În ceea ce-i  priveşte membrii guvernului, se cere ca aceștia să nu fi suferit o condamnare penală, iar în cazul preşedintelui – despre care sesizarea Avocatului Poporului afirmă că ar avea şi acesta funcţii executive, deci ar face parte din puterea executivă – nu există nici o condiţionare. O persoană condamnată penal poate fi preşedintele republicii. Avocatul Poporului consideră că reglementarea neunitară a condiţiilor care trebuie îndeplinite pentru a accede în diferite funcţii  care incumbă exercitarea puterii de stat, afectează separaţia şi egalitatea puterilor în stat. Al doilea motiv îl reprezintă acela că termenii neuniformi utilizaţi pentru a descrie condiţiile legale ale ocupării unor funcţii în aparatul de stat, conduce la interpretări diferite privind aceste condiţii, afectând principiul constituţional al predictibilităţii normei juridice. În fine, al treilea motiv este acela că, în ceea ce priveşte drepturile omului, potrivit Constituţiei, reglementările internaţionale la care România este parte, au prioritate faţă de legislaţia internă. Or, articolul 21 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede că: „Orice persoană are dreptul de acces egal la functiile publice din ţara sa”, fără nici o condiţionare. Desigur, este de discutat dacă prin „acces egal” se înţelege lipsa oricărei condiţionări sau că în cadrul sistemului intern de accedere în funcţii publice candidaţii se bucură de condiţii egale.

Este de observat faptul că  Avocatul Poporului, în primele două argumente, nu contestă constituţionalitatea unei prevederi legale de cazierul „curat” al celor care îndeplinesc o funcţie în organele puterii de stat, ci faptul că această condiţie nu se aplică unitar pentru toţi cei care sunt în această situaţie. Din acest punct de vedere, fiecare normă juridică care reglementează statutul deputaţilor şi senatorilor, magistraţilor sau membrilor guvernului este susceptibilă de a fi neconstituţională. Totuşi, numai legea care reglementează organizarea Guvernului a fost criticată. În această situaţie, este improbabil ca o eventuală admitere a sesizării, ar rezolva problema de fond ridicată de Avocatul Poporului, şi anume crearea unor condiţii egale pentru toate categoriile de persoane care exercită o putere a statului.

Chestiunea sesizată de Avocatul Poporului are însă și o latură filosofică, care nu face obiectul analizei CCR, dar în acest context merită amintită, şi care pune sub semnul întrebării însăşi instituţia incompatibilității pe motiv de antecedente penale. Se poate susţine că orice condiţionare de a ocupa orice funcţie numai de către de cel care are un cazier „curat”, încalcă principiul constituţional al prezumţiei de nevinovăţie. Legiuitorul, când elimină un candidat care doreşte să fie de exemplu gestionar la un magazin de pantofi, pe motiv că în trecut a delapidat, practic prezumă că cel în cauză va comite o infracţiune, fără să aibă vreo dovadă în acest sens. (Este dificil să susţinem că interdicţia de a îndeplini astfel de funcţii ar fi rezultanta condamnării anterioare, ca şi pedeapsă complementară, pentru că atunci sediul materiei trebuia să fie legea penală şi nu cea administrativă, sau legislaţia muncii, iar interdicţia ar fi trebuit să aibă o limită în timp așa cum e cazul interzicerii drepturilor politice.)

Este puţin probabil, dar poate că după trei amânări, CCR va revoluţiona legislaţia privind incompatibilităţile.

Autor: Ervin Székely