Periprava
Pentru a mai descongestiona închisorile politice, comuniştii au înfiinṭat în 1950 coloniile de muncă. Formaṭiunea 0830 Periprava situată în Delta Dunării, pe grindul Letea, a devenit în 1959 lagăr de muncă pentru deṭinuṭii politici, fiind aduşi atunci aproape 2000 de oameni. Înfometaṭi, bătuṭi şi umiliṭi, au fost puşi să muncească la defrişarea stufului, la desṭelenirea pământului, la construcṭii. Iată câteva mărturii păstrate în Arhiva de istorie orală.
Gheorghe Popescu fusese ziarist de la 15 ani, pe când era elev. În perioada interbelică lucrase la diferite publicaṭii, printre care la revista Dunărea Albastră cu vederi de dreapta. Aceleaşi opṭiuni politice avea şi el şi se înscrisese în „Frăṭiile de Cruce”. A fost arestat imediat după 23 august 1944 şi la proces a primit 14 ani de detenṭie, pedeapsă pe care a făcut-o la închisorile Aiud şi Târgşor. După 1958, în loc să fie eliberat a mai primit câṭiva ani de pedeapsă administrativă, aşa încât până în 1964 a lucrat în Deltă, în câteva colonii de muncă. La Periprava a avut cele mai mari suferinṭe.
„După un timp ne-a dus la Periprava… nu la Periprava, [mai întâi] la Grindu. Acolo am lucrat la o casă pentru comandament şi am construit o casă cu etaj. Nu am stat prea mult, în decembrie m-au dus la Periprava unde am stat pe nişte paie de parcă eram nişte păduchi şi am pregătit malul pentru Sulimanca, unul cele mai mari canale din Deltă. Ne-am îmbarcat… erau două camere din astea, [eram] câte 200 într-o cameră, cu trei-patru paturi suprapuse, curgea apa de pe noi; dacă nu făceam baie, făceam de la apa [provenită din] condensul care era. Pentru că bacul era… trebuia să fie capitonat şi el, zidit cu cărămidă, dar era cu tabla goală. Era păzit de securişti, nu de Poliţie [Miliṭie], de gardineni, ci de Securitate. [Aveau] agăţate de gât pistoale-mitralieră…
Şi au vrut să facă o demonstraţie cu noi. Era [venit acolo] un alt bac, cineva a fost trimis să aducă nişte vreascuri din astea – pe noi nu ne-au lăsat în bacul lor – şi s-a rătăcit omul. Până la urmă au plecat în căutarea lui, l-au întâlnit şi l-au mitraliat din faţă. Şi l-au culcat jos, cu faţa în sus! […] Nici nu avea cum să fugă, că era apă şi dincolo era graniţa rusească. Şi ne-au trecut prin faţa lui [ca să-l vedem] şi din momentul acela au organizat colectarea tuturor maldărelor de stuf… maldărul acesta era enorm, nu puteai să-i iei, cam 80 de kilograme, cu o lungime de cinci metri. Şi am băgat parul pe el, aşa, şi-l agăţam ca Mântuitorul crucea. Dar numai în pas alergător se făcea asta, kilometri întregi până la braţul Sulina unde era o echipă de selecţioneri care-l selecţionau pentru Germania, din el nemţii făceau hârtie. Şi nu aveai voie să te abaţi sau să schimbi o vorbă cu cel de lângă tine. Nu aveai voie să mesteci o bucăţică de pâine, dacă îţi rămânea. A fost ceva… sub ameninţare, a fost cumplit!
Deznodământul care a fost?! Că am tăiat cât am tăiat [la stuf], pe teren… […] Dar în anul acela, fiind temperatura mai ridicată, nu a îngheţat Dunărea, adică pojghiţa a fost foarte subţire. Şi ei ne-au dus pe o limbă de pământ până aici şi nu ne-am dat seama că încolo e mare şi ne scufundăm în apă. Şi nu am putut să intrăm. Era un elev din Basarabia, Eutuşeanu, elev în clasa a VIII-a, la liceul din Bălţi. El nu a vrut să intre, a stat locului. A venit securistul şi l-a împins în apă. Când l-a împins în apă, ceilalţi au cedat, [intrând] după el. Şi eu eram, dar eram prea departe. Au intrat în apă şi au îngheţat toţi în apă! Aveam ciorapi din ăia, ciulci din limba rusească, de cauciuc, dar cel care i-a construit trebuia să-i „sudeze” undeva, nu să-i tragă la maşină. Ori, prin cusăturile alea, într-un sfert de oră a intrat apa la picior. Când am simţit răceala accea, vă spun, n-am mai putut!..
Şi atunci am declanşat [revolta], am început să strigăm. Nu strigam nici să vină Procuratura, nici să vină Comitetul Central, nici să vină Cutare. Strigam şi noi să vină Securitatea, ca să fie diavolul cel mare – să vină Securitatea! A fost anunţat comandantul bacului, a venit acolo, ne-a promis că o să tăiem un ochi din ăsta şi [apoi] ne scoate afară. Dar lucram cu mare greutate, tăiam câteva fire… pentru că, la înălţimea lui, atârna atât de greu încât era foarte dificil să-l tai şi să-l ţii în acelaşi timp. Tăiam două-trei [fire], le puneam jos, iar tăiam. Până să faci un snop din ăla era foarte greu.
Şi am plecat de-acolo pe un teren foarte îndepărtat, până la bac. […] Deasupra erau un fel de muşuroaie pe care călcam, însă oboseala şi… crescuse un fel de iarbă şi pe ea alunecam. Alunecam în stânga şi în dreapta şi cădeam în apă şi apa sărea în sus şi ne uda. Şi atuncea am luat-o direct prin apă. Când am ajuns la bac [am făcut febră] […] Şi nu s-a materializat numai cu asta, dar [m-am îmbolnăvit] şi din cauza mizeriei, că nu ne spăla. Nu ne permiteau cât urcam pe punte, în bac, de pe sol, securiştii ăştia erau aşa de răi că nu ne lăsau să ne aplecăm să luăm puţină apă din canal, să ne spălăm pe mâini – nici măcar cu apă murdară pe mâini! Foc nu aveam… Şi am făcut un fel de infecţie, adică tot… lipsa de alimentaţie, lipsa de igienă, toate astea s-au adunat. Eram şi o fire sensibilă, aşa că… dar totuşi am corespuns. Am muncit aşa, ca şi ceilalţi, ca să nu creez probleme. Şi doctorii [au spus]: <Trebuie neapărat să te trimitem la colonie!> ,<Domnule, dar nu veau să…> Vedeţi, omul se obişnuieşte şi cu răul şi îmi părea rău de cei care rămâneau acolo, cu greul ăsta în spate şi parcă-mi părea rău să mă despart de ei. Şi am plecat totuşi cu un lot care se elibera. […] Am tercut prin pădurea Letea şi am ajuns la colonie. Am mers cale de kilometri. Şi la colonie acolo m-am dus la cabinetul medical, [era] doctorul Georgescu, foarte bun chirurg, dar nu avea cu ce [să opereze], nu avea bisturiu. Zic eu: <Uite un cuţit, ascute-l şi dumenata cu o pilă.> Am luat o pilă şi am ascuţit cuţitul şi mi-a făcut opeaţia.
Mă gândesc la toate chestiile astea… Şi la chestia cu accidentul. Înainte de accident, cu un an de zile, am stat cinci ore în comă, datorită unei… soba asta, când i-au montat tuburile de gaze nu i-au făcut expertiza tehnică, să vadă dacă gazul ars se duce pe coş sau nu. Gazul ars venea spre noi care aveam masa, acolo, de lucru. Şi într-o zi am căzut cu capul pe masă, atât am apucat să zic: <Mi-e rău!>, noroc că au fost patru persoane aici, de au alertat; dar până să mă ducă la spital, cinci ore am stat în comă. Providenţa a fost cu mine, pentru că credeam că mor.”
[Interviu de Mariana Conovici, Craiova, 2003]
