Al III-lea Congres secuiesc: frustrări, cercetări, proiecte şi indiferenţă

La sfârşitul săptămânii trecute, între 20 – 23 aprilie, s-a organizat de către Universitatea Transilvană Sapientia, Societatea Regional Ştiinţifică din Ţinutul Secuiesc, Muzeul Naţional Secuiesc şi Muzeul Haáz Rezső, Conferinţa Ţinutului Secuiesc, denumită şi cel de-al III-lea Congres Secuiesc, care s-a desfăşurat în trei oraşe (Miercurea Ciuc, Sfântu Gheorghe şi Târgu Mureş). Această a doua denumire este improprie, întrucât nu a fost vorba despre o manifestare politică, unde diferite comunităţi și-ar fi delegat reprezentanţii săi, ci despre o manifestare ştiinţifică. Această denumire doreşte mai mult să dea o dimensiune istorică evenimentului. În anul 1902 a avut loc la Tuşnad aşa-numitul Congres secuiesc, în care intelectualii vremii au discutat despre ce ar trebui făcut pentru a opri valul de emgrări din zonă – astfel de „congrese” s-au organizat pe tot teritoriul Ungariei de atunci, având în vedere că după unele statistici, un milion şi jumătate de locuitori ai ţării au plecat în America şi doar o mică parte a lor s-a întors. În anul 2002 – la exact 100 de ani de la primul Congres secuiesc – a avut loc cel de al doilea Congres, care a avut şi o dimensiune politică, în sensul că s-a dorit a fi un atelier ştiinţific, care să furnizeze informaţii şi argumente pentru elaborarea conceptului de autonomie a Ţinutului Secuiesc.
Bakk MiklósManifestarea de săptămâna trecută a rămas în cadrul unei sesiuni ştiinţifice în care vorbitorii au dezbătut subiecte ca: situaţia demografică, potenţialul economic, moştenirea culturală a Secuimii situaţia drepturilor lingvistice etc. Despre scopurile acestei conferinţe unul dintre organizatori, politologul Bakk Miklós, conferenţiar la facultetea de ştiinţe politice a Universitatăţii Babeş-Bolyai din Cluj a declarat pentru RADOR următoarele: Am avut în vedere mai multe obiective. Pe de o parte – pentru că este vorba despre o manifestare ştiinţifică – a avut un scop în interiorul cercetării ştiinţifice şi anume să sintetizeze acele rezultate ale cercetărilor ştiinţifice care sunt în legătură cu Ţinutul Secuiesc. Bineînţeles că aici este vorba în primul rând despre ştiinţe sociale şi lingvistice. Dincolo de acest lucru, a avut şi un scop mai larg, pe care eu l-aş numi scop de politici ştiinţifice. Considerăm că prin crearea filialelor locale în Secuime ale Universităţii Sapientia, au apărut ateliere importante de producţie de ştiinţă în Secuime. Aici vorbim despre muzee (reţeaua de muzee) şi sunt câteva organizaţii profesionale care au şi scopuri ştiinţifice. Poate se va reuşi o coordonare a acestor activităţi în vederea participării comune la diferite proiecte de cercetare. Această conferinţă a dorit să contribuie la această conlucrare între diferite centre ştiinţifice. Conferinţa mai are un scop de politici publice şi anume ca în secuime diferitele decizii care se iau să fie consolidate și prin aceste centre ştiinţifice. Această conferinţă poate să contribuie la o mult mai bună legătură între politica şi mediul academic. În fine, un scop important este acela de a arăta că Ţinutul Secuiesc există şi din punctul de vedere a ştiinţei, acesta este un element important al identităţii regionale.
Conferinţa nu s-a bucurat de o audienţă deosebită. Eu am participat la sesiunea privind drepturile lingvistice care a avut loc la sediul Universităţii Sapientia din Târgu Mureş, la care – în afară de mine – au mai fost curioşi zece participanţi, dintre care patru au fost prezentatori ai diferitelor prelegeri. Deşi atât subiectul, cât şi modul în care au fost prezentate a fost interesant. Horváth IstvánHorváth István, directorul Institutului pentru Studierea Minorităţii a desenat un tablou general privind legislaţia şi realitatea folosirii drepturilor lingvistice. A arătat că România a adoptat standardele internaţionale în acest domeniu (în primul rând Carta Europeană a Limbilor Regionale şi Minoritare), există garanţii în dreptul intern privind folosirea limbii materne în administraţia publică, învăţământ, justiţie, mass media, și mai nou în sănătate. Problemele sunt la nivelul legislaţiei secundare, deoarece nu se ştie cine are obligaţia de a crea condiţiile necesare pentru realizarea drepturilor, nu sunt alocate resursele pentru finanțarea acestora, etc. Astfel, realizarea drepturilor cade în zona informalului şi a micilor înţelegeri. De exemplu, spune salariatul de la primărie: „Chemaţi-o pe Rózsika, pentru că este aici unul, care vorbeşte intenţionat ungureşte” (caz real, petrecut la Cluj). Vine Rózsika, traduce ceea ce vrea să spună petentul, după care reclamă faptul că ea nu este plătită pentru această muncă suplimentară, nu face parte din fişa ei de post etc. Sau un alt caz: într-o comună există un singur consilier local român. Toţi ceilalţi sunt maghiari. Spune primarul că dacă pentru un singur om angajează un traducător, cumpără aparatură necesară (căşti, microfoane etc.), pe el îl vor bate cetăţenii, aşa că mai bine să se desfăşoare şedinţele în limba română. Horváth a mai vorbit despre un fenomen pe care el l-a numit „cazul eroului lipsă”. Cetăţeanul minoritar care vine în contact cu administraţia are o singură prioritate: rezolvarea problemei. Faţă de aceasta, chestiunea folosirii limbii materne, este o problemă secundară. El nu va da în judecată niciodată administraţia pentru că nu i s-au asigurat condiţiile necesare să folosească limba maternă, El nu doreşte să fie erou, nu luptă pentru o idee, ci pentru un caz personal. Lupta pentru respectarea legii trebuie să fie a asociaţiilor civice, a instituţiilor de monitorizare a respectării Cartei Europene a Limbilor Regionale şi Minoritare, dar nu se poate lăsa pe seama cetăţenului.
Totodată Horváth consideră că este o abordare greşită ca problemele drepturilor lingvistice să fie considerate probleme pur legislative sau ale sistemului judiciar. Mult mai eficient şi mai raţional ar fi abordarea instituţională a problemei, în sensul ca însăşi construcţia instituţiei să fie adecvată pentru respectarea drepturilor lingvistice astfel încât – ca să rămânem la exemplele date – să nu se angajeze un traducător pentru un singur om şi să nici nu să se încarce o singură Rózsika cu toate problemele de acest gen. Birocraţia reprezentativă – adică respectarea procentului populaţiei minoritare în componenţa administraţiei – ar fi una dintre aceste soluţii.
Szigeti EnikőDoamna Szigeti Enikő, directorul executiv al Mişcării pentru Determinarea Civică (Civil Elkötelezettség Mozgalom) a vorbit despre rezultatele obţinute de organizaţie pentru respectarea bilingvismului în Târgu Mureş (situaţia inscripţiilor bilingve, denumirile pe care le poartă şcolile etc.)
Politologul Toró Tibor a prezentat un sondaj realizat despre respectarea drepturilor lingvistice în cadrul primăriilor acelor localităţi unde trăiesc într-un număr semnificativ cetăţeni minoritari. Cercetarea a analizat situaţia folosirii limbii materne de către consilieri la şedinţele de consiliu, existenţa formularelor bilingve, existenţa variantei site-urilor primăriei în limbi minoritare. Concluzia studiului a fost că în ultimii ani nu s-a putut constata un progres în ceea ce priveşte respectarea drepturilor lingvistice.
Ultimul vorbitor al sesiunii a fost Bakk Miklós care a formulat o propunere interesantă, şi anume crearea unui serviciu public de traduceri pentru consiliile locale. Această instituţie nu numai că ar ajuta administraţiile locale cu traduceri, dar ar putea să elaboreze un dicţionar de specialitate. Problema este foarte grea şi foarte acută, pentru că instituţiile şi implicit terminologia dreptului românesc au preluat sistemul francez, în timp ce dreptul maghiar a urmat modelul german. Din acest motiv unele instituţii nu au corespondent în dreptul maghiar sau invers. Această chestiune ridică şi o problemă teoretică, dacă terminologia folosită în maghiară în România trebuie să difere sau nu de terminologia dreptului maghiar folosit în Ungaria. Cu o problemă similară s-au confruntat  germanii din Tirolul de Sud, acolo unde limba germană pe lângă cea italiană este limbă oficială iar între sistemul dreptului italian şi cel german există diferenţe mari. Acolo germanii au decis că urmăresc terminologia folosită în Germania, chiar dacă conţinutul unor expresii diferă de cel folosit în limba italiană.
La încheierea conferinţei l-am întrebat pe Bakk Miklós, dacă această conferinţă regională va avea continuare. „Desigur, astfel de manifestări atunci au un sens, dacă au şi continuare. Această continuare nu înseamnă neapărat că vor avea loc alte congrese secuieşti. Continuarea, în opinia mea, este realizată mai mult prin instituţionalizarea ideilor care au fost formulate aici. Ar trebui creat un cadru instituţional care să cuprindă rezultatele cercetărilor despre Secuime şi să le prezinte într-un  mod continuu şi care are influenţă asupra construcţiei regionale, în primul rând la nivelul politicilor publice.

Ervin Székely