Problemele juridice privind investirea noului guvern şi posibilitatea alegerilor anticipate

Potrivit informaţiilor transmise de Agenţia de presă RADOR, preşedintele Klaus Iohannis a declarat la Bruxelles că noul prim ministru trebuie să fie un om intergru, fără probleme penale, care îl va convinge că poate să conducă guvernul, şi are în spate o majoritate parlamentară. El nu a exclus posibilitatea unor alegeri anticipate, dar a vorbit despre această posibilitate ca despre o soluţie în cazul unei crize politice profunde.

Dacă analizăm din punct de vedere juridic, declaraţia preşedintelui, trebuie să constatăm că aceasta este în consonanţă cu litera Constituţiei (nu aş dori să mă hazardez, să mă pronunţ dacă această declaraţie respectă sau nu şi spiritul legii fundamentale). În ceea ce priveşte prima parte a declaraţiei constatăm că preşedintele a formulat trei condiţii, pe care trebuie să le îndeplinească candidatul pentru funcţia de prim-ministru: să nu aibă „probleme penale”, să îl convingă pe el că ştie să conducă guvernul şi să beneficieze de sprijinul majorităţii parlamentare.

În ceea ce priveşte prima condiţie, preşedintele a făcut trimitere la articolul 2 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului, care prevede interdicţia persoanelor care au suferit condamnări penale să poate face parte din Executiv. Despre acest articol Curtea Constituţională a stabilit recent că nu încalcă prevederile Constituţiei, dar în motivarea acestei sentinţe aceeaşi Curte a stabilit, că persoanele care au suferit o condamnare penală, dar faţă de care a intervenit reabilitarea, dezincriminarea sau amnistia, pot face parte din Executiv. Acest ultim aspect poate să aibă relevanţă în cazul de faţă, pentru că este posibil ca preşedintele Partidului Social Democrat, Liviu Dragnea să beneficieze de una dintre aceste măsuri şi să-i fie anulate interdicţiile extrapenale ale condamnării sale la doi ani de închisoare cu suspendare.  Însă, declaraţia preşedintelui nu a circumstanţiat o asemenea ipoteză şi se poate interpreta că nu îl va numi pe preşedintele PSD în funcţia de premier, chiar dacă legea ar permite acest lucru.

Cu această chestiune am şi ajuns la aspectul cel mai delicat al declaraţiei citate a lui Klaus Iohannis. A doua condiţie impusă premierului propus de partide este aceea ca el – preşedintele – să fie convins de capacităţile manageriale ale noului prim-ministru. Cu alte cuvinte este vorba despre o condiţie subiectivă, îndeplinirea căreia depinde exclusiv de aprecierea personală a preşedintelui. O asemenea condiţie se pare însă că are fundament în aliniatul 1 al articolului 103 din Constituţie, care spune că „Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.” O interpretare restrictivă a acestui text de lege este că singura obligaţie a preşedintelui este să se consulte cu partidul câştigător al alegerilor (dacă acesta are majoritate absolută, neintrând aici coaliţiile electorale) sau cu toate partidele parlamentare (dacă nu există o majoritate absolută), dar poate să desemneze pe absolut oricine ca premier, indiferent de propunerile făcute de partidul (sau partidele) parlamentare. Plecând de la această interpretare este justificată opinia preşedintelui, că la desemnare trebuie să aibă în vedere doar convingerile sale proprii, nu şi opţiunile partidelor politice. O interpretare mai largă a acestei normesugerează  însă că preşedintele nu este suveran în ceea ce priveşte desemnarea prim-ministrului, altfel consultarea cu partidele politice nu ar mai avea rost, doar în sensul în care partidele parlamentare ar funcţiona doar ca şi consultanţi ai preşedintelui, ori o asemenea interpretare nu ar avea suport legal şi constituţional. În aceeaşi ordine de idei, putem menţiona şi aliniatul 2 al articolului 107 din Constituţie care stabileşte că „Preşedintele României nu îl poate revoca pe prim-ministru.” În spiritul simetriei juridice, dacă preşedintele nu-l poate revoca, atunci nici nu-l poate numi singur pe prim ministru (aceast atribut îl are doar parlamentul). Întrucât nu există încă în practica Curţii Constituţionale un astfel de proces, este greu de spus care dintre cele două intrepretări este cea corectă.

A treia condiţie impusă de Klaus Iohannis noului candidat la funcţia de prim-ministru este aceea de a avea sprijinul majorităţii parlamentare. Prin această condiţie el însuşi a limitat posibilitatea de a desemna pe absolut oricine pentru funcţia de prim ministru. Totodată nu putem concluziona că prin acestă condiţie acesta ar fi declarat că va respecta candidatura (sau candidaturile făcute de coaliţia PSD-ALDE), pentru că este posibil ca după desemnarea unei persoane neagreate de actuala majoritate, să se formeze o nouă majoritate parlamentară în jurul persoanei desemnate (Klaus Iohannis ştie acest lucru foarte bine, pentru că după ce în 2009 a picat Guvernul condus de Emil Boc şi tocmai el a fost propunerea majorităţii parlamentare PSD-PNL-UDMR pentru funcţia de prim-ministru, totuşi din nou Emil Boc a putut forma guvernul, după ce mai mulţi parlamentari liberali şi social democraţi au trecut la PDL).

Rămâne de discutat dacă rolul preşedintelui în numirea prim-ministrului ar trebui să fie pur formal (întărind astfel democraţia perlamentară) sau funcţia lui de garant al Constituţiei ar permite posibibilitatea de a interveni până şi în raporturile de forţă în legislativ.

În ceea ce priveşte a doua teză a declaraţiei lui Klaus Iohannis privind posibilitatea de a ajunge la alegeri anticipate, trebuie observat că aceasta, în condiţiile Constituţiei actuale, este doar o posibilitate teoretică şi nu este întâmplător că în ultimii 27 de ani România nu a avut o asemenea experienţă (nici măcar atunci, când în 2005 fostul preşedinte a iniţiat un asemenea demers şi părea că partidele care formau majoritatea de atunci agreau această soluţie). Potrivit articolului 89 din Constituţia României, Preşedintele României poate dizolva parlamentul după ce s-a consultat cu preşedinţii celor două camere, cu liderii grupurilor parlamentare şi după ce au trecut 60 de zile de la prima propunere de investire a Guvernului, şi cel puţin două propuneri de investire au fost respinse de legislativ. În consecință, pentru a ajunge la alegeri anticipate sunt necesare îndeplinirea cumulativă a patru condiţii: să nu existe un guvern votat de parlament; consultarea preşedintelui republicii cu preşedinţii camerelor legislative şi cu liderii grupurilor parlamentare; trecerea unui timp de cel puţin 60 de zile de la prima tentativă de investitură a unui guvern şi respingerea de către parlament a cel puţin două investituri. Chiar dacă toate aceste condiţii sunt îndeplinite, dizolvarea parlamentului şi convocarea alegerilor anticipate este doar o posibilitate şi nu o obligaţie a preşedintelui. Putem observa că pentru a declanşa alegerile anticipate sunt necesare atât acordul preşedintelui cât şi cel al parlamentului. Dacă în cazul preşedintelui putem prezuma (nu neapărat în acest caz, ci teoretic) un interes de a avea un legislativ mai „prietenos”, este foarte greu de presupus că parlamentul doreşte propria dizolvare şi intrarea în campanie electorală costisitoare şi obositoare. Este greu de presupus că o majoritate parlamentară ar renunţa de bunăvoie la poziţia sa comfortabilă pentru a intra în „loteria” alegerilor, doar ca să aibă propriul prim-ministru (posibilitate de altfel incertă, după cum am văzut mai sus). Tactica politică spune că în astfel de cazuri este mai oportună acceptarea unui prim-ministru şi a unui guvern „prezidenţial”, care însă ar fi la mâna parlamentului, dacă doreşte să-i fie acceptate proiectele de legi.

Ervin Székely – RADOR