„Numai cu vaporul, adică pe mare, trebuie să pătrunzi în cel mai neverosimil dintre oraşele lumii”, scria Thomas Mann în romanul său „Moarte la Venetia”.
Cetatea numită „Serenissima”, „Regina Adriaticii”, „Dominanta”, „Oraşul Măştilor”, „Oraşul Plutitor” sau „Oraşul Canalelor şi al Podurilor”, am adăuga şi al gondolelor, a văzut lumina istoriei în secolul al V-lea. Sfânt patron i-a devenit, mai târziu, Marcu Evanghelistul, ale cărui relicve au fost aduse aici, în anul 830, din Egipt. Două dintre cele mai cunoscute personaje istorice veneţiene, surse de inspiraţie pentru scriitori şi cineaşti, au fost Marco Polo, în Evul Mediu, căruia astronomii i-au dedicat un asteroid, 29457 Marcopolo, iar peste cinci veacuri, extravagantul Giacomo Casanova. Marco Polo (1254–1324), un negustor deschizător de drumuri, călător neobosit spre Orient, pe Drumul Mătăsii, a lăsat în scrierile sale adunate în volumul „Il Milione” preţioase informaţii geografice şi culturale despre ruta spre China. La rândul său, Giacomo Casanova (1725–1798), un mare aventurier şi îndrăgostit al Veneţiei, dar şi talentat scriitor, a rămas în arhivele cetăţii prin însemnările sale autobiografice, „Povestea vieţii mele”.
O mare putere financiară şi maritimă în Evul Mediu şi Renaştere, Republica Veneţiană a fost considerată un adevărat centru comercial internaţional, din secolul al IX-lea până în secolul al XIV-lea, dar şi un centru de mare efervescenţă artistică, din secolul al XIII-lea, până în secolul al XVII-lea. Până la finele secolului al XV-lea, Veneţia devenise capitala europeană a tiparului, fiind unul dintre primele oraşe italiene care deţineau o presă, după cele din Germania.
Maeştrii picturii veneţiene, familiile de artişti Bellini şi Vivarini, urmate de Giorgione şi Tiţian, Tintoretto şi Paolo Veronese, au lăsat o desăvârşită moştenire artistică Serenissimei cetăţi, revigorată în secolul al XVIII-lea, elogiată de Giovanni Battista Tiepolo şi atent descrisă în peisajele panoramice ale lui Canaletto şi Francesco Guardi. Cu pasiunea sa pentru peisaj, şi Gheorghe Petraşcu (1872 – 1949), a evocat nobila Veneţie a începuturilor secolului XX, la ale cărei bienale a participat în 1924, 1938 şi 1940. Petraşcu surprinde vibraţiile intense ale luminii ce atinge blând zidurile colorate, frământate de istorie, reflectate în luciul mereu schimbător al apei neliniştite. Poveştile vechilor palate, unele devenite hoteluri, şi ale podurilor, celebre pentru îndrăgostiţi, sub care se leagănă în arşiţa soarelui romanticele gondole ce străjuie malurile vechiului canal, se întâlnesc într-un iureş cromatic, dezvăluind o dramatică soartă, şi triumfală, şi tragică deopotrivă, în tonuri de roşu stins, brun, albastru şi griuri colorate, ce se întrepătrund într-un maestru ritm al tuşelor.
După ce devenise cel mai rafinat oraş al Europei, în secolul al XVIII-lea, Veneţia si-a pierdut indepedenţa la 12 mai 1797, când a fost cucerită de Napoleon Bonaparte. „Cel mai elegant salon de recepţie al Europei” a numit Napoleon Piaţa San Marco şi tot el a contribuit la reamenjarea acesteia, demolând o veche biserică şi construind în locul ei aripa napoleoniană, sau Fabbrica Nuova, unde se află acum Muzeul Correr, cu o mare galerie sau Loggia Napoleonica. Bogăţia arhitecturală a Veneţiei, cu bazilica bizantină San Marco, impunătorul Palat gotic al Dogilor sau palatul Ca d’Oro, podurile ce se întind leneş şi somptuos peste Gran Canale, marele canal şerpuind în formă de S, a inspirat deopotrivă dramaturgi, scriitori şi cineaşti. William Shakespeare (1564-1616) îşi poartă personajele pe străzile înguste, pietruite, printre palatele măcinate de apă, în piesa „Othello”, generalul maur din armata veneţiană, şi în „Neguţătorul din Veneţia”, avându-l ca personaj pe iscusitul negustor Antonio; aici au creat în secolul al XVI-lea poetul erotic Maffio Venier, dramaturgul Carlo Goldoni (1707 –1793), dar şi poetul patriot al mişcării Risorgimento, Ugo Foscolo (1778 – 1827). Veneţia este decorul ales de germanul Thomas Mann pentru romanul său „Moarte la Veneţia” (1912), transpus pe peliculă de Luchino Visconti, şi tot cetatea plutitoare l-a inspirat pe americanul Ezra Pound, un adevărat doge al poeziei, care aici avea să şi sfârşească, în 1972. Scriitorul şi jurnalistul francez Michel Zevaco (1860 – 1918) a fascinat generaţii de cititori cu cele patru volume ale sale sub titlul „Puntea Suspinelor”. O mare parte din viaţă a petrecut la Veneţia scriitorul francez Philippe Sollers, care a publicat „La fete a Venice”, „Casanova l’admirable” şi „Dictionnaire amoureux de Venice”. O notă de tristeţe aduce Mihai Eminescu în emoţionantul său poem „Veneţia”, unde deplange soarta falnicei cetăţi, unde nu mai -aude „cântări” şi nu mai vede „lumini de baluri”.
Veneţia este renumită şi pentru sticlăria sa elaborată datând din secolul al XIII-lea, cu influenţe bizantine, ajunsă după cruciade în laguna italiană, odată cu meşterii veniţi să lucreze aici, între cele mai importante ateliere de producţie fiind cele de la Murano. Iniţial dedicată sfârşitului ciumei, în 1577, după ce molima ucisese o treime din populaţie în doi ani, sărbătoarea numită Festa del Redentore se organizează în a treia duminică din luna iulie, când un pod leagă insula Giudecca de restul Veneţiei, iar spectacolul focurilor de artificii luminează cerul nopţii. O altă emblemă a oraşului este celebrul carnaval, cu a sa paradă de fulminante costume şi măşti.
Parte a renumitei Bienale de la Veneţia, Festivalul de Film (Mostra Internazionale d’Arte Cinematografica di Venezia), cel mai vechi din lume, a fost fondat de contele Giuseppe Volpi di Misurata, în 1932. În cinematografia italiană, oraşul apare, între altele, în „Venezia, la luna e tu” (1958) de Dino Risi sau în „Anonimul veneţian” de Enrico Maria Salerno (1970). Regizorii de la Hollywood au ales oraşul pentru secvenţe introduse în filmele lor de acţiune, ca „Indiana Jones şi ultima cruciadă” de Steven Spielberg (1989), „Nikita”, de Luc Besson, sau „Turistul”, avându-i ca protagonişti pe Angelina Jolie şi Johnny Depp. Spionul tuturor timpurilor, personajul James Bond, a filmat aici, în varii interpretări, pentru seriile din 1963 („Din Rusia, cu dragoste”, cu Sean Connery), 1979 („Moonraker”, cu Roger Moore), şi 2006 („Casino Royale”, cu Daniel Craig), sub direcţia mai multor regizori.
Cristina Zaharia. RADOR
