Transilvanismul şi Centenarul

hunor-1Recent, preşedintele UDMR Kelemen Hunor a declarat pentru ziarul clujean Szabadság, în cadrul unui amplu interviu, referindu-se la pregătirile pentru sărbătorirea centenarului României Mari, că „Românii trebuie să accepte că noi, maghiarii, nu putem şi nici nu vrem să sărbătorim centenarul României Mari în anul 2018”. Liderul formaţiunii politice a minorităţii maghiare din România a mai adăugat că ar fi o greşeală ca maghiarii, în anul centenarului să se ascundă şi să trăiască în frică. De aceea, UDMR doreşte să organizeze conferinţe ştiinţifice, să iniţieze un dialog sincer cu românii despre evenimentele care au avut loc în urmă cu 100 de ani. Declaraţia a stârnit reacţii ample – pe alocuri vehemente – din partea politicienilor şi comentatorilor politici. Unii l-au acuzat pe Kelemen că în calitate de cetăţean român nu se identifică cu sărbătoarea naţională, alţii au solicitat retragerea cetăţeniei române a politicianului.

Dincolo de disputele politice, declaraţia liderului UDMR ridică o dezbatere teoretică foarte interesantă şi anume dacă cetăţenii maghiari din România au sau nu o altă identitate, decât naţiunea maghiară în general? Această întrebare nu este nouă, ea a existat chiar înainte de 1918. În urma pactului austro-ungar din 1867 Ungaria s-a dezvoltat din punct de vedere economic şi spiritual în mod spectaculos. Însă, această dezvoltare s-a concentrat în primul rând în Budapesta şi în câteva oraşe mai mari (Debrecen, Szeged, Oradea). Regiunile periferice ale ţării cum ar fi Transilvania, s-au simţit marginalizate. Acest fapt a creat un curent politic numit transilvanism, care milita pentru concentrarea forţelor spirituale ale provinciei, pentru a rezista împotriva absorbţiei de materie cenușie a Budapestei. Acest curent s-a manifestat cel mai puternic în literatură. S-au creat ateliere literare cum a fost Societatea Kemény Zsigmond din Târgu Mureş, Asociaţia Kölcsey Ferenc din Arad, Societatea Literară Transilvană din Cluj, Asociaţia Arany János din Timişoara etc.

Transilvaniştii maghiari – sesizând tendinţele de secesiune ale românilor – au început să lucreze la proiecte alternative. Astfel, a apărut concepţia lui Jászi Oszkár despre „Elveţia estului”, un proiect politic al unei Transilvanii independente din punct de vedere economic. Pe idei similare a lucrat Congresul Secuiesc (1902) şi scriitorul, arhitectul, publicistul Kós Károly.

După anul 1918 spaţiul de manevră al transilvanismului s-a restrâns, liderii acestei mişcări s-au concentrat pe lupta pentru drepturile minorităţilor. Nici politica dusă de România şi nici cea a statului maghiar în perioada 1940-1944 nu a favorizat aceste tendinţe, fiecare stat a dorit centralizarea resurselor şi a puterii. Dar în perioada interbelică – şi din cauza constrângerilor – literatura maghiară creată în România a avut anumite specificităţi. Caracterul multicultural al regiunii a lăsat amprenta pe aceste creaţii, care erau mult mai deschise, mai cosmopolite, putem spune, față de cele practicate în Ungaria. În anii ’90 a existat o dezbatere amplă, dacă există sau nu literatură maghiară din România. Majoritatea scriitorilor şi criticilor literari opinează că nu există. Există doar literatură maghiară şi din aceasta face parte şi literatura creată în limba maghiară în România.

Curentul transilvan nu a fost suficient de puternic încât să ofere o identitate distinctă maghiarilor din România (faptul că propaganda comunistă a încercat să creeze aşa ceva, cred că a fost contraproductiv). Însăşi interpretarea termenului de minoritate naţională, dată de excelentul istoric,  profesorul Demény Lajos este că minoritatea naţională este partea minoritară a unei naţiuni, care nu trăieşte în ţara în care naţiunea respectivă este majoritară (interesant, că de exemplu Constituţia Spaniei foloseşte termenul de comunitate naţională în loc de minoritate naţională, pentru că bascii şi catalanii nu au o ţară mamă, faţă de care trăitorii acelei naţiuni în Spania ar fi minoritari). Marea majoritate a maghiarilor din România se consideră parte integrantă a naţiunii maghiare, iar cu greu s-ar putea susţine că maghiarii au ce sărbători în legătură cu evenimentele din 1918, când Ungaria a pierdut două treimi din teritoriul său (deşi am constatat că în unele medii politice din Ungaria există şi un fel de masochism politic prin care unii mereu evocă acest eveniment). Din acest punct de vedere Kelemen Hunor a sesizat corect starea de spirit a maghiarimii din România (ceea ce, desigur nu înseamnă că majoritatea covârşitoare a maghiarilor nu respectă sărbătoarea naţională a României, chiar dacă nu se identifică cu aceasta).

Cu toate acestea, ideea transilvanismului nu a dispărut în totalitate. Aşa cum RADOR v-a informat există preocupări pentru a asigura o mai mare reprezentativitate a proiectelor regionale transilvane, inclusiv prin crearea unui partid interetnic ardelenesc, lucru care nu este bine văzut nici la Bucureşti şi nici la Budapesta. De altfel, a existat o iniţiativă similară în anul 2000, când primarul de atunci al Iaşi-ului, Constantin Simirad a înfiinţat Partidul Moldovenilor, partid care însă nu a reuşit să prindă rădăcini.

Apreciez că, în anul centenarului şi această problemă ar trebui să fie un subiect care să fie dezbătut fără patimă, orientat pe soluţii, de exemplu o autonomie locală mai largă și o reorganizare regională care să se bazeze pe tradiţiile locale.

RADOR – 8 august