„Calçada portuguesa”, o dantelărie în piatră, o poveste lusitană începută cu un rinocer alb

La începutul secolului al XVI-lea, navigatorul Afonso de Albuquerque, zis şi Alfonso cel Mare, întemeietorul Imperiului Portughez în Orient, guvernator al Indiilor portugheze şi cuceritor al portului numit „de aur”, Goa, de pe coasta vestică a Indiei, trimitea, printre cuferele ticsite cu bogăţii, un animal exotic nemaivăzut până atunci pe meleagurile europene: un rinocer alb, primit în dar de la sultanul Muzafar al II-lea. Darul cântărind cam două tone a ajuns la curtea Regelui Manuel I, zis şi Norocosul (Afortunado), care a găsit adăpost pentru strania creatură, la palatul său. Oaspete de seamă, uriaşul animal nu putea lipsi de la procesiunile organizate pe străzile Lisabonei, cu lungi cortegii somptuoase, care etalau noile avuţii ale suveranului, sosite din Orient; numai că, neglijent fiind, se cam murdărea cu noroi şi îi stropea şi pe cei din jur, ceea ce l-a determinat pe rege să ordone pietruirea străzilor străbătute de cortegiile curţii. Deşi Lisabona avea deja o reţea de străzi pietruite rămase din epoca romană, pavajul din granit de Porto, la modă în acea vreme, comandat de Dom Manuel I, ocrotitor al navigatorilor şi al artiştilor, care a domnit din octombrie 1495 până în decembrie 1521, a adăugat o trăsătură aparte artei mozaicului stradal, ce avea să se adauge specificului naţional sub numele de „calçada portuguesa”. Pavajul specific lusitan, prin tehnică şi desen, conceput în secolul al XVI-lea, a fost distrus de marele cutremur din 1755 din Lisabona, iar cele rămase până în prezent au fost reiniţiate la jumătatea secolului al XIX-lea. În 1848, un proiect de pavare ordonat de guvernatorul militar al Castelului Sfântul Gheorghe, Castelo de São Jorge, inginerul Eusebio Pinheiro Furtado, a propus alăturarea de pietre albe şi negre dispuse manual, într-un model în zig-zag, la fortăreaţa din jurul castelului. A urmat un plan de pavare a Pieţei Rossio, Praça do Rossio, şi, într-un an, lucrarea de aici aducea un binemeritat omagiu marilor descoperiri geografice şi valurilor ce au purtat cu ele caravelele căutătorilor de noi tărâmuri. Apoi, multe dintre străzile Lisabonei au fost decorate astfel, tehnica extinzându-se şi în alte oraşe, dar şi în alte ţări.

La fel ca plăcuţele de faianţă pictate manual, ce împodobesc faţadele şi interioarele clădirilor, faimoasele şi unicele azulejos, la fel ca stilul manuelin, specific domniei lui Manuel I, şi ca muzica populară urbană, fado, calçada a devenit una dintre emblemele artei lusitane, surprinzând şi cuprinzând esenţa sufletului portughez şi înscriind-o în patrimoniul cultural naţional, dar şi în cel mondial al UNESCO. Calçada portugueză îmbracă străzi şi pieţe principale ale capitalei sau ale altor oraşe în compoziţii tradiţionale şi moderne, din mici blocuri de piatră, la început de bazalt, apoi de calcar, tăiate şi atent aşezate manual, juxtapunând elemente mitologice, astrologice, animale stilizate, sfere armilare, caravele, peşti, valuri, ancore sau elemente geometice.

În Parcul Naţiunilor, Parque das Nações, expresie a modernităţii Lisabonei, unde se află Oceanariumul, Oceanário, pavajul este inspirat de apă, descriind inclusiv monştri acvatici. Deschiderea spre Avenida da Liberdade prezintă modele abstracte şi florale, de la Piaţa Restauratorilor, Praça dos Restauradores, cu un design aparţinând pictorului João Abel Manta, până la monumentul dedicat Marchizului de Pombal, Praça do Marquês de Pombal, însemnat om politic şi diplomat portughez, care a reconstruit oraşul după cutremurul din 1755, având alături emblema cetăţii şi o caravelă cu două coroane. În Piaţa Imperiului, Praça do Imperio, în faţa Mănăstirii Ieronimilor, Mosteiro dos Jeronimos, construită de Regele Manuel I, unde călugării ieronimi se rugau pentru nemurirea sufletului suveranului şi pentru ca ajutorul divin să le deschidă calea exploratorilor săi, găsim motive geometrice, semne zodiacale şi o sferă armilară, model al globului pământesc. Aici, faţă în faţă cu Monumentul Descoperirilor, O Padrão dos Descobrimentos, locul de unde a plecat Vasco da Gama spre Indii, desenele te poartă pe rutele navigatorilor portughezi, pe o hartă a lumii, în interiorul unei roze a vânturilor, dăruită statului portughez de guvernul Africii de Sud, în 1960, înconjurată de valuri similare celor din vechea Piaţă Rossio, Praça do Rossio. În această piaţă, unde se află Teatrul Naţional Dona Maria II, construit în stil neoclasic, în 1842, pe locul fostului Palat al Inchiziţiei, unde, între 1531 şi 1777, avuseseră loc procesiuni şi execuţii prin ardere pe rug, desenul pavajului este repetitiv, cu simboluri evocând trecutul naţiunii de navigatori. În apropiere de Piaţa Rossio, în faţa bisericii Sfântul Nicolae, Igreja de Sao Nicolau, din Lisabona, s-a inaugurat, în 2006, în cinstea talentaţilor maeştri pietrari, un monument în bronz, Monumento ao Calceteiro, însoţit de un pavaj cu reprezentarea unei caravele. Elegante covoare în piatră, cu motive geometrice şi florale laterale, se aştern, de-a lungul bulevardului pietonal Rua Augusta, sub paşii grăbiţi sau lenţi ai trecătorilor. Piaţa Camões, Praça Luís de Camões sau Largo do Camões, închinată creatorului Lusiadelor, a cărui statuie a fost inaugurată aici, în 1867, operă a unui sculptor al epocii, António Víctor de Figueiredo Bastos, domină întreaga întindere de pe un piedestal octogonal, străjuit de alte opt statui ale unor istorici, cronicari şi scriitori, înconjuraţi de sirene şi vase ce se înscriu într-un desen mai larg, geometric. În Piaţa Chiado, Praça do Chiado sau Largo do Chiado, pavajul asemenea unui melc ce se târăşte în cercuri are în vecinătatea sa cea mai cunoscută cafenea din oraş, A Brasileira, al cărei client fidel era Fernando Pessoa, imortalizat în bronz, pe terasă, la un absint şi o cafea. Cel mai vechi cartier al oraşului, Alfama, aduce un omagiu reginei muzicii fado, Amália Rodrigues. Portretul Amáliei, dezvelit în 2015, este opera artistului de graffiti Alexandre Manuel Dias Farto, numit Vhils. Realizat din pietre negre, brune, roşii şi albe, prelingându-se de pe zid spre sol, portretul sugerează unduirea unui val, iar atunci când ploaia acoperă oraşul, „face şi pietrele să plângă”, mărturiseşte artistul, într-o metaforă exprimând pasiunea şi disperarea din muzica fado.

Tehnica pavajului calçada portuguesa s-a răspândit, în timp, din Portugalia până în Brazilia, Timor sau Macao, în fostele colonii portugheze, dar şi la New York, în Central Park, unde în această tehnică îi este adus un omagiu cântăreţului John Lennon.

Cât despre istoria exoticului rinocer alb, imortalizat pe faţada estică a Turnului Belem, Torre de Belém, şi la Mănăstirea Alcobaça, Mosteiro de Alcobaça, după ce a trăit mai multe aventuri pe pământ portughez, Dom Manuel I a decis să i-l ofere în dar Papei Leon al X-lea, însă bietul animal nu a apucat să îşi cunoască noul stăpân, pierind într-un naufragiu, în timpul transportului. Un german aflat la acea vreme la Lisabona, a văzut rinocerul adus în oraş şi i l-a descris, într-o scrisoare, prietenului său Albrecht Dürer, care a făcut o xilogravură cu nemaiîntâlnita creatură. Animalul a fost copiat de mai mulţi artişti contemporani cu Dürer, sau de alţii care i-au urmat, şi a fost considerat o imagine de referinţă până în secolul al XVIII-lea, fiind apoi înlocuit cu descrieri mai realiste; însă nu şi-a pierdut definitiv influenţa artistică, servindu-i, se pare, drept „muză” chiar lui Salvador Dalí, pentru sculptura sa în bronz, „Rinoceronte vestido con puntillas” (Rinocer îmveşmântat în dantelă), creat în 1956, în urma proiectului unui lungmetraj suprarealist (La aventura prodigiosa de la encajera y el rinoceronte/Aventura prodigioasă a dantelăresei şi a rinocerului). Rinocerul lui Dalí, demn urmaş al celui sosit din Indii, atârnă ceva mai greu, cântărind 3,6 tone, şi este expus în Puerto Banús, Marbella, în Spania, din anul 2004, ca un suprem omagiu adus geniului suprarealist catalan, cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la naşterea sa.

Articol de Cristina Zaharia, Agenţia de presă RADOR