Pororoca: E nevoie de timp ca să înțelegem, ca spectatori, măcar o mică parte din durerea pe care o trăiește un astfel de om
CONSTANTIN POPESCU se află pentru prima dată în competiția oficială de la San Sebastián, unde a mai fost prezent cu Principii de viață (2010), în secțiunea New Directors,
Filmul său, Pororoca, a trezit reacții foarte bune, iar criticii îl situează ca favorit în cursa pentru Scoica de Aur, marele premiu al Festivalului Internațional de Film, ajuns la ediția a 65-a.
Pororoca este drama unei familii care pierde un copil. Rolul principal este jucat de Bogdan Dumitrache, care consideră că Tudor, personajul său, este cel mai complex din cariera sa de până acum, deoarece se transformă atât fizic, cât și emoțional. Bogdan a slăbit, între o perioada și alta a filmărilor, 10 kilograme, s-a ras în cap și a făcut o introspecție privind relația cu proprii copii. Pentru toate acestea, “vinovat” este regizorul Constantin Popescu.
Ce sperați pentru Pororoca?
Sper să aducă public în săli, cronici bune pentru că ajută. Toată echipa ne dorim să lucrăm la cât mai multe filme în continuare. Orice recunoaștere, orice prezență în festivaluri ajută orice cineast, întotdeauna. Mă bucur că deja a fost vândut în mai multe țări, e mare lucru.
Este un film care aduce o poveste dramatică, dar am senzația că vreți să ne atrageți atenția, să ne dați în cap, de fapt, ca să fim mai atenți la ce se întâmplă în jurul nostru, pentru că nu ne pasă de suferințele semenilor noștri. De ce v-ați oprit la o poveste atât de dureroasă și de ce ați făcut un film atât de lung, de două ore iși jumătate?
Povestea scenariului are legătură cu un moment din viața mea. Inevitabil, cred că orice regizor care își scrie poveștile pune o parte din ce a trăit el în fiecare film pe care îl face. Mi s-a părut ca asta e o poveste puternică, de care majoritatea se teme. Nu ne place să privim, să aflăm lucruri de genul acesta. Când spun nu ne place, să fiu bine înțeles: nu ne face plăcere pentru că momentele de felul ăsta sunt dureroase, sunt foarte neplăcute. Îmi închipui că multă lume încearcă să treacă prin viață aflând despre cât mai puține astfel de momente neplăcute.
Mi s-a părut interesant, pe de altă parte, să observ evoluția unui personaj cu asemenea minuție, în detaliu.
Îmi place să filmez acele interstiții pe care o parte dintre alți regizori nu le filmează. Și mă refer aici la momentele care aparent nu au greutate într-un film, momentele în care personajul, în aparență, nu face nimic important. Totuși, mie mi se pare că multe dintre aceste micro-momente pot desăvârși un personaj, la fel de bine ca orice altă acțiune.
Ați vrut să intrăm cu totul în mintea și în pielea lui Tudor, tatăl care își pierde copilul, dar poate e prea mult pentru spectator, să ducă toată încărcătura emoțională.
E adevărat, dar pe de altă parte sunt convins că dacă abordam altfel – e adevărat că se putea face în multe feluri povestea asta, de altfel s-a și făcut – spectatorul nu ar fi înțeles cu adevărat prin ce trece un personaj cum e Tudor, decât dacă îi pui în față nu doar o oglindă, ci îl obligi să privească acele lucruri. Sigur că e dureros, nu ne face plăcere și timpul trece mult mai greu, că filmul e mult mai lung. Dar nu e, de fapt, foarte lung și după părerea mea o poveste de genul acesta nu poate fi spusă într-o oră și un pic. E nevoie de timp ca să înțelegem, ca spectatori, măcar o mică parte din durerea pe care o trăiește un astfel de om, din păcate. Filmul putea fi chiar mai lung, dar am ales drumul acesta pentru că mi s-a părut onest. Am încercat să găsesc ritmul just și din punctul meu de vedere acesta a fost cel corect.
Sunetul e foarte important în acest film, în care muzica lipsește complet. Am detectat un fel de zumzet care parcă pregătește valul care inundă ulterior liniștea familiei, la fel ca pororoca, fenomenul amazonian care dă titlul filmului. Cum ați lucrat la sunet?
Am încercat, împreună cu inginerul Mihai Bogos, cu subtilitate, fără să exgerăm, să adăugăm un sunet care să liniștească spectatorul. E un fel de vuiet înfundat, care crește în intensitate. De la momentul din parc, la începutul filmului, până la final, e din ce în ce mai prezent. Am fost foarte atenți să gradăm creșterea în intensitate.
Mi se pare cea mai specială coloană sonoră la care am lucrat vreodată. Sunt multe sunete ascunse, care dau niște răspunsuri, dacă sunt ascultate cu atenție.
Cu Liviu Marghidan, directorul de imagine, ne-am ocupat de a desatura filmul. Am scos din culori până spre final, astfel încât ajunge să aibă cu 70 la sută mai puțină culoare și este mult mai granulat. Trecerile sunt subtile, astfel încât ochiul se obișnuiește și spectatorul ar putea să își dea seama numai dacă alătură primul și ultimul cadru. E o încercare de a mă apropia sintestezic sau de a explica publicului cum cred eu că trăia Tudor durerea. Pe mai multe planuri.
Ce mi se pare trist este că dacă durerea se întinde pe o perioadă mai mare de timp, începem să ne obișnuim cu ea, găsim modalități de a face față.
Cred că metoda pe care am ales-o împreună cu Bogdan (Dumitrache, actorul din rolul lui Tudor) de a construi acest personaj, ce am încercat să facem împreună cu echipa tehnică, atât cu sunetul, cât și cu imaginea, scenografia, costumele, s-a îmbinat frumos. E un rezultat interesant și un lucru inedit pentru mine.
Sperați la un premiu la acest Festival?
Cred că toți cineaștii speră la un premiu. In definitiv, pentru minutele acelea de bucurie venim la festival. Ne place să fie apreciată munca noastră. Pe de altă parte, nu am venit cu ideea de a obține un premiu. Am vrut să spun ceva cu acest film și îmi doresc, mai mult decât orice, să vină lumea și să îl vadă. Cred că cea mai bună cale de comunicare dintre un regizor și publicul său este momentul când publicul acceptă să vină și să vadă opera. Noi, ca echipă, încercăm să spunem ceva și sperăm să reușim să ne facem întrutotul înțeleși.
