După înfrângerile din zilele 6 – 11 august din zona Mărăşeştilor, Von Mackensen continuă ofensiva asupra liniilor ruseşti · 15 august: atacurile cu artileria şi gaze asfixiante pun ruşii pe fugă · germanii înaintează pe linia Muncelului, ameninṭând Valea Şuşiṭei, spre Răcoasa · 15 august: românii îi resping pe germani de pe platou şi reocupă Muncelu · germanii eşuează în planul lor de a rupe frontul în regiunea Muncelu.
Generalul Pantelimon Comişel, născut în 1898 la Ploieşti, a fost până în 1917 elev plutonier la Şcoala militară din oraşul lui. A fost repartizat apoi la Regimentul 7 infanterie Prahova, dar s-a mutat în Regimentul 50 infanterie la cerere, pentru a lupta pe front în campaniile din primăvara şi vara acelui an. Iată mărturia sa:
„În preajma plecării regimentului pe front, la Mărăşeşti, regimentul ne-a comunicat că ofiţerii veniţi tineri de la şcolile de ofiţeri de rezervă din Moldova nu vor fi încadraţi în unităţile combatante şi vor rămâne iniţial la părţile sedentare, iar cine vrea totuşi cu orice preţ să lupte contra nemţilor să facă cerere şi să fie mutaţi din Divizia a 5-a, în care intra regimentul meu, în Divizia 13 care are nevoie de cadre tinere. Eu am făcut cerere şi am fost mutat din Regimentul 7 infanterie în Regimentul 50 infanterie. Cu acest regiment încadrat la un pluton de mitraliere am fost totuşi încadrat în rezerva regimentului, cu o companie de infanterie şi acest pluton al meu de mitraliere.
Pe frontul de la Mărăşeşti, propriu-zis nu am luat parte în luptele care s-au dus în linia întâi însă, ca orice rezervă, gata tot timpul să intervină acolo unde era nevoie sau să ocupe o altă poziţie. După bătălia de la Mărăşeşti, adică după 6 august, eu am fost vărsat la Regimentul 51 care era în brigadă cu [Regimentul] 50 şi dat la Compania de mitraliere a Batalionului 2. Această Companie de mitraliere, în atacul organizat de armata română ca să cucerească o bună parte din zona respectivă, inclusiv satul Muncelul, am înaintat într-o dimineaţă ploioasă, încă cu întunericul pădurii, terenul fiind complet împădurit. Cum era şi niţel frig, în august, am cerut soldatului meu să aducă o manta, să iau pe mine în atac. El mi-a adus o manta nemţească pe care a găsit-o pe acolo. <Domnule sublocotenent, asta ar ţine mai de cald decât ale noastre.> M-am îmbrăcat cu mantaua nemţească şi în timpul înaintării prin acest teren împădurit complet, urmând să ies dintr-un baraj de artilerie şi să schimb şi amplasamentul unor mitraliere din plutonul meu cu care susţineam o companie de infanterie, am căzut într-o ambuscadă nemţească, fără să putem face nici o mişcare. Orice mişcare ar fi costat viaţa, nu numai eu, ci şi o serie de soldaţi care se găseau în preajma mea. Natural, din declaraţiile făcute organelor respective germane nerezultând nimic prea important, subsemnatul fiind prea tânăr şi necunoscător în mare a tuturor problemelor, nu am putut să dau prea multe lămuriri.
În timpul acesta, armata rusească intrase într-o dezordine completă şi părăsise într-o bună parte poziţiile pe care le ocupa. Eventual, ar rezerva poziţiile de pe Valea Zăbrăuţiului, unde nemţii reuşiseră să distrugă o divizie rusească complet! Ruşii aveau doar ţăndări de armament şi tot echipamentul necesar unui luptător şi o serie de morţi care încă nu erau ridicaţi. Deci se urmărea ca noi să cucerim satul Muncelul şi, în special, pădurea aceasta care constituia o rezistenţă mai solidă pentru armata noastră.
Ducându-mă în faţa unui maior german şi văzându-mă îmbrăcat cu o manta germană, mă întreabă de unde am această manta. Şi eu i-am spus în nemţeşte şi în româneşte – că avea şi un translator – cum s-a întâmplat. El m-a trecut în dreapta. Eu mi-am dat seama că mă aşteaptă un glonţ. După ce a terminat interogatoriul, mă întreabă încă o dată câţi ani am şi îi spun: <Nici 19.> Atunci mă ia de acolo şi mă trece în stânga, ceea ce a însemnat pentru mine că şi-a dat seama că spusesem un adevăr şi că la vârsta aia poate meritam încă să mai trăiesc. Aşa am ajuns în lagărul de Râmnicu Sărat ca prizonier şi pe urmă în Germania. Îi interesa în special de rezultatul unui atac cu gaze pe care îl lansaseră în zilele precedente, care a fot rezultatul. Eu, natural, fiecare ostaş şi toată lumea avea masca de gaze, am aplicat instrucţiunile pe care le aveam şi nu am suferit prea mult de pe urma acestui atac al lor cu gaze, pentru că vântul la un moment dat ne-a favorizat şi şi-a abătut direcţia în care sufla. Această informaţie nu i-a satisfăcut… […]
Ce ne puteţi spune despre aprovizionarea armatei? Aveaţi mâncare destulă, armament, muniţie primeaţi cât aveaţi nevoie? […]
Mâncarea, de bine, de rău era… Nu întotdeauna suficientă, dar nouă ni se aducea mâncare de la popotă, pentru ofiţeri, aşa că mâncarea noastră era mai bună; a soldaţilor era mai slăbuţă. Însă era lipsă de hrană de rezervă din care duceau mare lipsă soldaţii şi atuncea, din cauza asta, ei atacau această hrană de rezervă, lucru pentru care erau pedepsiţi destul de aspru.
Ce păţeau?
Bătaia românească respectivă: câteva centiroane la fund, pe pielea goală.
Aveaţi probleme de disciplină cu trupa?
Mai puţin… Era o disciplină destul de pronunţată la ai noştri, [dar] din punctul ăsta de vedere aveam unele lipsuri: nu-i puteam stăpâni. Prin urmare, în timpul atacului, până nu se căţărau şi prin pruni ca să mai culeagă ceva prune şi să mănânce [nu se lăsau]… Aşa că din puntul ăsta de vedere mai aveam discuţii cu ei. […]
Domnule general, dar cu răniţii ce făceaţi? Cine le acorda ajutor?
Răniţii, natural, erau în parte conduşi de camarazii lor în spate, până unde dădeau de cadrele astea sanitare care le dădeau în primire şi le duceau la postul de prim-ajutor.
Dar cum ţineaţi legătura între companie şi eşaloanele superioare?
Nu existau aproape deloc legăturile astea. Eu, bunăoară, în calitate de comandant de pluton de mitraliere, nu am văzut pe comandantul meu de companie care era ataşat pe lângă batalion, deci la postul de comandă al batalionului – nu mai vorbesc de maiorul respectiv pe care nici nu l-am văzut niciodată pe acolo!
Existau curieri?
Curier exista, dar era cea mai riscantă misiune, pentru că orice mişcare costa viaţa! Să fii curier şi să duci înapoi o ştire trebuia să străbaţi şi anumite sectoare foarte periculoase pentru viaţa omului. […]
Noi fusesem dotaţi din refacerea din Moldova cu armament franţuzesc, deci tot armamentul nostru şi în special mitralierele la care făceam noi serviciul erau de provenienţă franţuzească care, natural, aveau şi defecţiuni, [dar] am putut să ne descurcăm bine cu ele. Aveau un singur defect: erau cam înalte la teren, deci riscant pentru oameni. Fiecare pluton avea patru mitraliere… erau cinci-şase servanţi; în special se punea problema aprovizionării cu muniţii care trebuia avută în vedere, să avem regulat muniţie, pentru că noi susţineam cu acest foc de mitraliere intrarea infanteriei, aveam misiunea să-i ocrotim pierderile prin acest baraj de mitraliere. Muniṭia era în bandă, întotdeauna mai avea şi defecţiuni, pierdeam timpul cu punerea cartuşelor pe bandă aşa că…
Trupa ce armament individual avea?
Puşca cu cinci cartuşe, Mannlicher. […] Era un armament bun, însă puterea focului faţă de puterea focului automat german era mult inferioară. […] Aveam arma completă, cu baionetă cu tot.
Aţi căzut prizonier. De la Muncel şi până la Râmnicu Sărat cu ce v-au dus nemţii?
Pe jos. Ne grupau pe diferite posturi de comandă, probabil la regimentul lor, nu aş putea să spun precis, cam 20-30 de soldaţi grupaţi.”
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1998; consultant ştiinṭific prof. dr. Corneliu Andonie, muzeograf la Muzeul Militar Naṭional]
