„Vorbele nu mai ajung, trebuie şi fapte!”

Braşov 15 noiembrie 1987

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

România ceauşistă se află în plină criză economică · în case şi la serviciu oamenii suferă de frig, nu au apă caldă, adesea nici rece · lipsesc chiar şi alimentele de bază pe care unii şi le procură „la negru”, ca în timpul războiului · curentul electric este întrerupt în fiecare zi pentru câteva ore · muncitorii primesc salariile cu întârziere şi foarte mult reduse · 15 noiembrie: zi de aşa-zise alegeri în care ies învingători aceeaşi oameni ai partidului unic · la Braşov, ca peste tot în ṭară, se sărbătoreşte „victoria în alegeri”, cu steaguri roşii şi mese festive · în acest timp, muncitorii sunt nemulṭumiṭi şi frustraṭi · la Întreprinderea de Autocamioane Steagul Roşu muncitorii secṭiei 440, schimbul de noapte, opresc lucrul · schimbul de dimineaṭă preia greva şi părăseşte întreprinderea · grupuri de muncitori pleacă în centrul oraşului, scandând lozinci anticeauşiste şi cântând Deşteaptă-te, române! · cei 200 de protestatari devin câteva mii, lor alăturându-li-se concetăṭeni entuziasmaṭi de ceea ce se întâmplă · centrul oraşului e blocat de coloana de manifestanṭi, iar miliṭienii nu se mai văd  · revoltaṭii iau cu asalt Comitetul judeṭean PCR şi îl devastează, în timp ce mulṭimea vuieşte afară · Securitatea îi observă, îi fotografiază, apoi începe arestările care vor continua şi în zilele următoare · sunt închişi şi cercetaṭi 180 de oameni, cei mai mulṭi torturaṭi să spună ce „agenturi” le-au dat ordine · după câteva zile se abandonează acuzaṭia de conspiraṭie care nu poate fi dovedită, iar cei arestaṭi vor fi judecaṭi ca „huligani” şi „elemente turbulente” · 17 noiembrie: la Secṭia română a postului Radio Europa Liberă din München soseşte prima informaṭie despre revoltele de la Braşov · în aceeaşi seară transmite ştirea, iar lumea întreagă, inclusiv românii, află ce se întâmplă · profesoara disidentă din Cluj Doina Cornea se solidarizează cu braşovenii şi este arestată, împreună cu fiul ei · 3 decembrie: se desfăşoară, cu uşile închise, procesul greviştilor de la Braşov · 61 de condamnaṭi au primit pedepse între şase luni şi trei ani, cu executare la locul de muncă şi domiciliu obligatoriu în alte oraşe.

Arhiva de istorie orală păstrează câteva mărturii despre toate aceste lucruri întâmplate la Braşov, la München şi la Cluj, cu 30 de ani în urmă. Vă oferim câteva fragmente din interviurile cu Dănuṭ Iacob, Emil Hurezeanu şi Doina Cornea.

 

Dănuṭ Iacob era un tânăr de 19 ani, muncitor la Întreprinderea de Autocamioane Steagul Roşu, secṭia 440, de matriṭe şi ştanṭe, de la care a pornit greva. Arestat pe 18 noiembrie, după anchete şi torturi a fost judecat şi a primit 6 luni de condamnare, fiind deportat la Râmnicu Vâlcea. Până în decembrie 1989 a lucrat la o antrepriză energo-montabilă de centrale, la Călimăneşti.

 

Brasov 1987 - sursa foto: memorialsighet.ro
Brasov 1987 – sursa foto: memorialsighet.ro

„Practic schimbul III a oprit munca, iar noi, venind dimineaṭă la schimbul I, am găsit colegii care intraseră în grevă pentru că nu se primiseră salariile, deşi se anunṭase o depăşire de plan şi trebuia [ca] salariile să aibă un plus; de fapt ne-am trezit cu toṭii că erau diminuate între 30 şi 45%, iar mulṭi dintre colegii mei cu familii numeroase aveau pe fluturaş 0 lei. Nemulṭumirea era mare şi atunci am căzut de acord şi noi să mergem să cerem lămuriri conducerii întreprinderii. Aceştia n-au binevoit să ne dea niciun fel de răspuns, ba din contră ne-au şi ameninṭat că ne trimit în Valea Jiului dacă nu ne convine, sau la mină, şi atunci am luat hotărârea să mergem la Comitetul de partid, cum era atunci, să ne facem dreptate. Am ieşit pe porṭile întreprinderii un grup foarte mic, de până în 200 de persoane, dar pe parcursul traseului, de la întreprindere şi până la Comitetul de partid numărul a crescut foarte mare… […]

[Miliṭia] n-a intervenit. La un moment dat, chiar conduceam coloana, aveam steagurile cu tricolor iar pe celelalte, cu secera şi ciocanul, le arsesem. La un moment dat a venit cineva, probabil că erau infiltraṭi, erau civili şi spuneau: <Vedeṭi că în dreptul Întreprinderii Mecanica s-a format un cordon de puşcaşi, o să tragă în voi, bine ar fi să vă întoarceṭi!> Iar noi am pus copiii în faṭă – erau foarte mulṭi copii, era o zi destul de însorită, ştiṭi cum sunt copiii, întotdeauna sunt curioşi, ei erau în faṭa coloanei, pentru că nu mai văzuseră niciodată o mulṭime de oameni mergând şi blocând accesul maşinilor. Se trăgeau capsatoarele [troleibuzelor], oamenii se dădeau jos, întrebau despre ce e vorba, oamenii de la balcoane aplaudau.

danut iacob
Dănuṭ Iacob; sursa foto: epochtimes-romania.com

Ajungând în faṭa sediului de partid, acolo chiar a ieşit primarul, tot aşa, cu nişte ameninṭări, […] – Dumitru Calancea – şi chiar o femeie i-a dat cu un steag direct în ochi, sângerând… tot ele l-au îngrijit după aia, l-au pus pe caldarâm jos acolo şi îl îngrijeau. Iar noi am forṭat uşile Comitetului de partid şi am intrat înăuntru. Acolo am început să intrăm prin birouri, să vedem ce şi cum, iar într-o sală festivă erau pregătite toate bunătăṭurile, probabil că sărbătoreau victoria în alegeri şi mulṭi dintre noi am văzut pentru prima dată cum arată ananasul – colegi de-ai mei îl mâncau cu totul, nu văzusem până atunci – portocale, banane, celelalte fructe exotice. Plus, erau teancuri de caşcaval, toate bunătăṭurile, mălai, ouă, zahăr, ulei, iar noi am distrus tot ce se putea. Deşi le dădeam pe geam, oamenii călcau în picioare bunătăṭile acelea, nu şi le însuşeau. […] Pe frontispiciul clădirii era acel tablou uriaş cu chipul dictatorului, pe care doi dintre colegii mei l-au desfăcut – era legat cu sârmă ghimpată – şi i-au dat drumul. Şi mulṭimea i-a dat foc şi dansa efectiv pe chipul lui, adică… şi cele mai multe erau femeile. Ele, săracele, se descărcau atunci de furia pe care o strânseseră în ani de zile! […]

Când am ieşit, după ce am devastat sediul Comitetului de partid, ne-am dus şi la Primărie,  Primăria […] care este situată undeva la nici 100 de metri; despart cele două clădiri doar un bulevard cu patru benzi… Şi am trecut în partea cealaltă, acolo am devastat la fel, am distrus tot ce avea însemnele partidului, dar acolo după nici jumătate de oră au intervenit trupele, au venit pompierii, au venit acele trupe de USLA, de intervenṭie, au dat cu gaze lacrimogene, s-au produs şi primele arestări. Acolo unii dintre colegii noştri au zis: <Băi, a venit o dubă, i-au băgat pe unii în dubă!…> <Am prins maşina, am răsturnat-o…> <Acolo s-a dat foc…> Ulterior am aflat că de fapt ei au încercuit zona cu acele trupe speciale, cu maşini blindate, cu TAB-uri şi ne-au lăsat să ne manifestăm, uşor-uşor. Iar ăia au zis: <În momentul când se retrag, că nu mai au ce să facă, vom interveni>. Problema este că în momentul când ei au intervenit, noi ne-am mai grupat o dată, să zic aşa am mai avut încă o luptă cu ei; pentru prima dată, că nu ştiam ce înseamnă… nu ştiam de ce ne curg mucii, lacrimile: pentru că dăduseră cu acele gaze şi într-adevăr ei au avut succes pentru că ne-au împrăştiat, am fugit care pe unde. […]

Ne-am întors înapoi la întreprindere, ne-am schimbat… nu vorbea nimeni nimic, nu se mai întâmpla nimic, totul era numai un murmur şi o tăcere. Începând de a  doua zi, am văzut că dintre colegii mei uşor-uşor dispăreau, nu mai veneau la muncă şi informaṭiile erau de genul: <Bă, a venit la muncă de dimineaṭă, dar l-a chemat până la Personal, nu ştiu ce probleme avea…> şi înapoi nu s-a mai întors. Ulterior, am văzut că de fapt era o metodă de a-i scoate din grup, de a ne izola de ceilalṭi şi veneau maiştrii sau un inginer şi spunea, cum era la Gyerko de exemplu, că era lăcătuş, zicea că s-a stricat o yală, <Du-te şi repar-o acolo…>, mergea, iar în momentul în care ieşea pe aleile întreprinderii îl lua Securitatea. […]

Am fost arestat miercuri dimineaṭă la ora 6. De fapt, de marṭi seara m-au căutat. […] După ce m-au băgat în cameră şi m-au luat la bătaie, când m-am întors înapoi nu mai erau decât două persoane, Grădinaru, care mi-a devenit şi coleg de suferinṭă şi cu Buceanu Aurel, ne-au pus cătuşe, ne-au aruncat într-un Aro, într-un IMS şi ne-au dus direct la sediul Miliṭiei din Braşov. Şi acolo a început calvarul: zile întregi numai de bătăi şi torturi de tot felul…”

[Interviu de Octavian Silivestru, 2017]

Radio Europa Libera. Sursa: www.voxeurop.eu
Radio Europa Libera. Sursa: www.voxeurop.eu

Emil Hurezeanu era în acea vreme jurnalist, redactor la postul de radio Europa Liberă (1983-1994), autor al unor inspirate cronici politice. În 1985 studiase ştiinṭele politice la Universitatea Charlottesville din Virginia, Statele Unite ale Americii. Apoi, la scurt timp, şi-a susṭinut masteratul în relaṭii Politice Internaṭionale şi Strategice la Boston.

„Îmi aduc aminte perfect [despre evenimentele de la Braşov] pentru că realizam Actualitatea românească, [eram] titularul emisiunii, prezentatorul, mai exact, al emisiunii. […] Atunci ţin minte, într-o seară de noiembrie, era o zi de sărbătoare la München, în Bavaria catolică, lucram cu Vlad Georgescu pentru un program politic […] şi atunci Vlad Georgescu mi-a spus, ţin minte: <Du-te repede peste Parcul Englezesc> – care e un parc imens, unde e aşezată Europa Liberă,  se afla Consulatul american, o fortăreaţă aproape la fel de bine păzită ca [Radio] Europa Liberă…  şi zice <fugi repede…> – erau vreo zece minute chiar în cros până la consulat – <pentru că ţi se va da un plic>. Asta era [ceva] misterios, era penumbră, ploua, era spre seară, niciodată nu am mai fost pus în situaţia să iau un plic de la Consulatul american, <de oarecare importanţă pentru ceea ce urmează în orele următoare>, aşa cum mi s-a spus.

Am primit un plic sigilat, i l-am adus lui Vlad Georgescu, l-a citit şi mi-a spus: <Sunt mari mişcări la Braşov!> Asta era chiar în seara zilei de duminică 15 noiembrie, când se întâmpla povestea asta. Şi la consulat sosiseră împreună cu poşta diplomatică… în mod obişnuit nu se făcea asta, cu curierul diplomatic de la Bucureşti… sosise <reportajul>, cifrat, al unui corespondent de presă care a fost la Braşov şi care după aceea, împreună cu demonstranţii, a fost risipit şi care relata fidel povestea. Bineînţeles ne-am agăţat de asta, am fost primii care am vorbit despre asta, pentru că în orele următoare şi în ziua următoare am primit foarte multe informaţii de altă natură, inclusiv o braşoveancă care plecase din Braşov cu copilul, în Belgia, şi care a participat la toate astea. După aceea am primit şi înregistrări trimise de oameni prin rude, prin Belgrad… oamenii au tot timpul tot felul de legături, […] totdeauna există informaţii pe care trebuie să le pui cap la cap şi atunci îţi iese ceva – aşa aveam sentimentul şi atunci. Şi aşa am aflat despre Braşov.

Şi bineînţeles că am transformat povestea de la Braşov şi într-o poveste internaţională, pentru că aveam legături şi cu ziariştii străini şi, ţin minte, am primit rapid şi un film făcut de un italian şi care s-a dat după aceea la RAI, la Milano, un documentar filmat pe străzile Braşovului, chiar atunci. Cam astea au fost informaţiile noastre. Bineînţeles au existat şi informaţiile de presă ale unor ziarişti occidentali, care vizitau România incognito ca turişti, mergeau la Poiana Braşov două săptămâni şi după aia coborau la Braşov şi luau legătura cu muncitori, cu ziarişti, cu filosofi, profesori de română care făceau naveta şi care povesteau bineînţeles ce s-a întâmplat.”

[Interviu de Octavian Silivestru, 1999]

Doina Cornea, filolog, lector universitar la Cluj, s-a opus regimului comunist din 1982 când a început să trimită proteste postului Radio Europa Liberă, pentru a fi difuzate. A fost apoi destituită de la facultate, supusă interogatoriilor, ameninṭată, chiar bătută. Împreună cu fiul ei, Leontin Iuhas, a răspândit 160 de manifeste de solidaritate cu muncitorii de la Brașov. Pentru această atitudine au fost arestaṭi amândoi, pentru cinci săptămâni.

Doina Cornea
Doina Cornea

„Nu ştiam nimic despre Braşov, însă ascultam acuma cu religiozitate Europa Liberă; nimica în 16, dar în 17 seara, Europa Liberă anunţa Braşovul! Un entuziasm, o, vai!…  Nemaipomenit!… Asta a fost seara. Nu am făcut nimica, dar m-am gândit ce să fac acuma, vorbele nu mai ajung, trebuie şi fapte. Şi-atuncea mi-a venit mie în minte: ia să pun eu în poartă, aicea, afară, să prind cu scotch sau cu pioneze – şi nu ştiu cu ce am prins pe gard, înspre stradă – tot aşa, o foaie din asta: <Mă solidarizez cu muncitorii din Braşov>. Şi am lipit-o afară, scrisă cu tuş, aşa, gros, ca să se vadă. Şi lumea trecea, se uita, probabil treceau şi securişti, se uitau, eu tot îmi făceam de lucru în antreu. Am văzut că nimeni nu smulge, că lumea se uită şi zâmbeşte şi totul era O.K. şi vine fiu-meu pe la 10.00 să-şi repare maşina. Şi a stat acolo până pe la 12.00, a tot reparat, deci nimeni n-a îndrăznit să smulgă, dar lumea vedea… Şi eram fericiţi!

Şi la 12.00 […] vine fiu-meu, zice: <Mama, este o maşină din Braşov aicea, staţionată pe Calea Turzii!> Şi repede, aşa în papuci – aveam halat, capot pe mine – repede am bătut în uşa [ei], era un ARO. Şi am bătut repede în portieră, mi-a deschis uşa, m-a văzut: <Ce-i?> Zic: <Sunt Doina Cornea, opozantă – parcă el ştia, săracul, nu ştia! – lăsaţi-mă înuntru, în maşină, că nu pot vorbi altfel cu dumneavoastră!> Şi m-a luat acolo pe banchetă lângă el şi am întrebat, sigur, ce e în Braşov, cum e, de când vine, dacă a fost acolo. Şi mi-a povestit totul, cum s-au petrecut lucrurile, era foarte agitat şi mi-a spus că… Zice: <Doamnă, i-au arestat pentru că au fost filmaţi, probabil şi pe toţi liderii, capii mişcării, au fost arestaţi şi am auzit că sunt bătuţi cumplit, cu saci de nisip, nu ştiu ce…> Zic: <Nu-i nimica, să vedem ce se poate face pentru ei>. […]

Şi am confecţionat cam 160 de manifeste, de <fluturaşi>. Între timp, pe la 8.00, 7.00 a apărut din nou fiu-meu, vine şi zice: <Ce faci aicea?>  <A>, zic, <uite ce fac!> – şi tocmai scriam <… în grevă>. Zice: <Mamă, asta e o nebunie! Cu asta tu n-ai să faci absolut nimica, decât că te vor aresta!> <Ei, şi?! Nu se poate altfel, am tot vorbit de solidaritate şi-acuma eu să nu am acest gest de solidaritate?… Eu nu ştiu alt gest de solidaritate să fac, cu muncitorii. Acuma, pe loc!> […] Zice: <E o nebunie!> Atuncea am urlat la el: <Laşule! Eşti ca toţi ceilalţi, să-ţi fie ruşine, pleacă de-aici, să nu te mai văd! Pleacă de-aicea!> […]

Pe la nouă vine fiu-meu înapoi: <Eşti gata cu manifestele?> Zic: <Hai, şterge-o de-aici! Du-te!…> – acuma eu voiam să-l apăr. Zice: <Nu, hai! Unde-s manifestele?> Le ia de pe masă, mi le pune în sac, mă ia de mână, s-a răzgândit şi el, era mai puternic decât mine. […] Am intrat în maşină, amândoi fericiţi, cred c-a fost cea mai fericită zi… Eram doi, eram în maşină, eram într-o cauză comună. A fost ceva atât de frumos în seara aceea, pe cât a fost de oribil dimineaţa! […] Am pus [manifeste] pe lângă statuia cu Şcoala Ardeleană, frumos, am presărat pe toate geamurile de jos ale Universităţii, pe scară… Şi m-am urcat înapoi în maşină şi nu era ţipenie de om pe stradă, totul a mers bine. Probabil că eram urmăriţi, sigur, de-acasă, că doar ne urmăreau discret. Pe vremea aceea, urmărirea era perfectă, pentru că era discretă şi nu ne dădeam seama. Şi după aceea a fost ostentativă ca să sperie Clujul, să-i oblige pe oameni să se desolidarizeze şi  pe noi să ne intimideze.

Şi mergeam şi la fabricile care se înşirau în spatele gării, începând de la Libertatea, Tehnofrig – el, fiind inginer, ştia exact unde pun eu fluturaşii. Lume era, că era schimbul, veneau oameni în schimb, nu-mi păsa: puneam acolo în faţa uşii, repede, săream în maşină, mergeam la altă fabrică, puneam repede. M-am împotmolit nu ştiu la care, că vroiam să arunc şi peste gard şi îmi cădeau înapoi în cap. […]

Dimineaţa, la şase jumătate intră bărbatu-meu în cameră la mine: <Eşti căutată!>, aşa, cu o figură de înmormântare. Ies afară – cinci persoane în antreu: un miliţian, o femeie… sau doi miliţieni şi doi civili, între care era <Chinezul> – că noi nu-i ştim după nume, aşa l-am botezat cu fiul meu, e unul micuţ, cu ochii aşa [oblici]… <Chinezul> intră înuntru – cred că era şeful lor, conducea expediţia – aicea erau hârtii, tuşul, pensula, cum scrisesem seara […] şi vine şi ia tuşul şi zice: <Ce-i asta?>. Zic: <Tuş>. <Şi asta?>, zic: <O pensulă>. <Şi ce faceţi cu ele?> <Pictez!> Zice: <Vă arde de glumă!?> Zic: <E bine să glumeşti câteodată!>… Şi atuncea, fără mandat, pentru că mi-au cerut consimţământul să facă percheziţie, […] mi-au răscolit aicea toată casa. Totuşi trebuie să spun că nu au făcut dezordine, au scos toate cărţile şi le-au pus…  Au pus totul frumos, la loc…”

 [Interviu de Mariana Conovici, 1996]


Audio: Marius Boeriu, muncitor la Intreprinderea de Tractoare Steagul Rosu din Brasov

Audio: Sofia Postelnicu, muncitor la Intreprinderea de Tractoare Steagul Rosu din Brasov