Mărturii
La 8 noiembrie 1945, ziua Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, de ziua onomastică regelui a fost ultima mare manifestare publică în capitala ţării care fusese ocupată de sovietici. Manifestarea era organizată de grupurile tineretului liberal şi ţărănist. În plus, oameni de diferite vârste şi meserii, oameni din diferite categorii sociale au umplut Piaţa Palatului, arătându-şi solidaritatea faţă de tânărul rege care devenise pentru ei simbolul opoziṭiei faṭă de sovietizarea şi comunizarea ṭării. Regele Mihai nu era atunci în Bucureşti, dar mulţimea îşi arăta entuziasmul ca şi cum ar fi fost…
Radu Câmpeanu, şeful Comitetului Tineretului Universitar Liberal, a fost printre organizatorii manifestaţiei.
„Cam în luna august 1945 regele intrase în aşa-zisa grevă regală. Greva regală era refuzul regelui de a mai contrasemna legile votate şi propuse de guvernul Groza, crezând el că îl vor ajuta americanii – lucrurile astea, nu mai spun, că toţi le credeau atunci! Deci, în această grevă regală, regele era de-o parte, cu partidele care îl susţineau, cu partidele istorice în primul rând. Era o atmosferă de aşteptare; toţi credeam, în frunte cu fruntaşii ţării, că până la urmă forţele occidentale or să intervină.
Şi nouă, în Comitetul Tineretului Universitar, la începutul lunii septembrie ne-a venit ideea că să facem o demonstraţie de solidaritate cu regele pentru această chestiune, pentru ca această demonstraţie să dovedească – în faţa puterilor occidentale, bineînţeles – că poporul român este de acord cu această grevă regală, că el se opune guvernului Groza. Şi care să fie pretextul? Cineva a zis: „Hai să fie 8 noiembrie, că e şi ziua regelui!„, adică să ne solidarizăm cu regele împotriva lui Groza. Era o demonstraţie mare împotriva lui Groza şi împotriva guvernului comunist. Ideea asta a ţâşnit dintr-odată şi am fost toţi de acord, au zis toţi: „Bun, perfect, este regele generaţiei noastre, facem asta de ziua lui!„ […]
Am făcut convocarea – cred că era 8.30-9.00 – la sediul Partidului Naţional Liberal, de pe C.A. Rosetti, era fosta casă a Sabinei Cantacuzino. […] Bebe Brătianu care a venit acolo mă cheamă pe la ora 9 şi-mi spune: „Uite, la telefon e Teoharie Georgescu„ – Teoharie Georgescu era ministrul de Interne comunist, feroce de altfel! – „…şi spune că să nu faceţi manifestaţia, că el vă dă ce sală vreţi, s-o faceţi înăuntru, să n-o mai faceţi afară…„ Eu zic: „Nu, domnule, nici vorbă! Noi facem afară…„ Zice: „Du-te totuşi şi vorbeşte acolo cu comitetul. Nici vorbă, toată lumea [a zis]… „Mergem afară!„ Eram 1500 acolo, vă imaginaţi! 1500 de studenţi reprezintă o forţă, o forţă de şoc extraordinară, pe care nu mai trebuie s-o îndemni, mai degrabă trebuie s-o reţii, nu s-o îndemni! Mă întorc la Bebe Brătianu şi îi spun: „Dom’le, nici vorbă, noi ieşim afară!„ La care Bebe: „Bine!„, spune aşa şi cu mîinile în sus…
Şi ieşim, ieşim pe ieşirea principală, pe trepte, o mică grădină în faţă şi pe urmă ceva trepte. În piaţă am început să ne formăm vreo 20 de inşi, am început să ieşim ţinîndu-ne de braţ. Luasem însă şi nişte steguleţe mici din hârtie, fixate pe nişte măciuci de lemn de brad, de vreo 40 cm ca, în caz de [ceva], să ne apărăm de agresori. […]
Când am ieşit, au început somaţiile: „N-aveţi voie, n-aveţi voie să faceţi…„ Acum era imposibil să mai dai înapoi! Nu numai că nu vroia nimeni, dar era imposibil! Vă imaginaţi, 20 de oameni tineri şi în spatele lor rânduri interminabile de oameni tineri care se ţineau aşa şi cu câte un steguleţ de-ăla şi am început cu [lozincile]: „Regele şi patria!„ şi cu „Libertate!„… Presiunea ne-a împins către cei care aveau pistoale în mână şi care n-au îndrăznit…. reprezentanţii puterii n-au îndrăznit să reacţioneze! Şi acolo s-a petrecut un lucru extraordinar: când noi am împins, cordonul s-a spart şi un sublocotenent a strigat la ei : „Daţi-vă la o parte, nu trageţi în ei, că ei sunt fraţii noştri!„ Toţi soldaţii au început să vină cu noi. Ei ne ţineau paza pe marginea coloanei, pe trotuar, să nu vină nimeni, îi vedeai cu puştile, pe marginea coloanei, venind cu noi toţi!
Am plecat pe strada Maria Rosetti, spre cofetăria Scala, zicând că mergem spre Piaţa Palatului, acolo fiind locul marilor manifestări. Când am ajuns la Scala sigur, era agitaţie pe stradă, n-am luat-o direct spre Piaţa Palatului – şi asta a fost ideea cea bună – ne-am întors şi am luat-o pe Bulevardul Brătianu, azi Bulevardul Bălcescu. Am văzut atunci lucruri pe care n-am să le uit toată viaţa mea: oameni care îngenuncheau şi pupau steagul ăla mic, oameni de toate vârstele! Am văzut blocurile întregi golindu-se, camioane oprindu-se, tramvaiele oprindu-se, autobuze oprindu-se, oameni venind pe toate străzile, în aşa fel încât capul coloanei ajunsese să fie la Universitate şi coada coloanei era la Biserica Italiană! În jurul acestei coloane iniţiale, ajunsese să fie o masă de oameni…
Când am trecut de Universitate, să dăm colţul cu Calea Victoriei, ei, acolo a fost momentul, dacă vreţi, cel mai riscant: acolo am găsit trei şiruri de poliţişti cu pistoale. Ne-au oprit, cu somaţii, şi ne-au spus: „Nu mai aveţi voie mai departe.„ În momentul acela, a fost singura dată când nu numai eu, ci toţi cei care erau în rândul din faţă au avut sentimentul că ar putea să tragă, păreau foarte decişi. Evident că nu ne-am oprit, această coloană mergea ca un tăvălug! Funcţionarele ieşeau să ne pupe, să ne îmbrăţişeze. Ajunsesem în Piaţa Palatului plini rujuri de buze de femei. Era un entuziasm nebunebunesc, nebunesc! Trebuia acuma să ne ţinem de braţe ca să nu ne rupă mulţimea din cauza simpatiei pentru noi, ca să ne îmbrătişeze. Am plecat pe Calea Victoriei într-un entuziasm de nedescris, nu pot să vă spun, nebunesc era!… Nu era numai la mine, toţi eram convinşi că punem mâna pe Bucureşti şi poate că am fi pus dacă vroiam aşa ceva.
Am ajuns în Piaţa Palatului. Acolo încercaseră [să pătrundă] cu vreo oră înainte grupuri dispersate, unele plecate cu ţărăniştii, dar grupuri mici, pe care ăştia le-au dispersat imediat. Au dat foc la un camion şi i-au dus la o cazarmă şi i-au ţinut arestaţi acolo. Noi am luat legătura cu tinerii ţărănişti, ei au fost de părere să nu facă ca noi, a fost aici o chestiune de păreri diferite: noi am zis că e bine să facem o coloană foarte puternică care să treacă peste aceste baraje – eram sigur că au să fie aceste baraje! – ei au fost de părere că mai bine să plece pe grupuri disparate şi să se adune în Piaţa Palatului, ceea ce n-au reuşit pentru că i-au dizolvat imediat. Pe noi nu ne-a dizolvat, de ce?! Lumea a venit cu noi şi atunci ce să mai faci, te lupţi cu zeci de mii de oameni?!..
Când am ajuns în piaţă, cred că eram 60.000! Era piaţa aia plină, până la Athenée Palace, încoace nu vă mai spun! Nu-ţi mai venea să loveşti în oamenii ăştia că îţi era frică. Noi eram foarte satisfăcuţi că reuşisem asta, pentru că eram informaţi că la Athenée Palace era delegatul domnului Truman, un ziarist, Mark Ethridge. Atunci ziceam: „Uite, dom’le, o să spună ăsta, o să transmită, o să facă…„ Atunci m-am urcat pe gardul palatului şi am început să vorbesc, pe urmă m-au luat pe braţe vreo patru studenţi şi m-au dus la statuia lui Carol I care era în mijlocul pieţei, am vorbit şi acolo vreo câteva minute. Ce-am spus, nu ştiu! Probabil, chestiuni de entuziasm… Era un delir, era un delir!
În momentul acela, studenţii de la medicină au vrut să dea foc gardului Ministerului de Interne. Ministerul de Interne se repara, era în restaurare. Avea un gard şi venise un zvon că sunt oameni arestaţi înăuntru. Nu erau înăuntru, pe cei pe care îi arestaseră îi băgaseră la o cazarmă pe lângă Bucureşti… Manifestaţia reuşise!
Era ora 2.00-2.30. Ne trimite vorbă Bebe Brătianu: „Dom’le, retrageţi-vă pentru că ăştia au primit ordin ca Divizia Tudor Vladimirescu sau Divizia Horia, Cloşca şi Crişan să tragă! Veniţi, că nu mai e rost să staţi!„ şi într-adevăr au început să tragă. Ca să vă spun sigur, nu ştiu dacă au tras şi din clădirea de pe colţ, s-a tras şi din Ministerul de Interne. Ceea ce ştiu eu, au fost omorâţi opt dintr-odată! Sigur, toată lumea s-a lăsat la pământ, trăgeau, trăgeau mereu. Unii au fugit. Grosul a plecat spre Clubul Liberal. Acolo în piaţă erau strânşi toţi, venise Dinu Brătianu, îngrijorat, să vadă despre ce-i vorba. Participase şi el… Venise odată cu maşina să vadă despre ce-i vorba, a văzut, mi-a spus: „Nu, nu, gata, gata…„ şi a ieşit în balconul ăla de-acolo, ne-a spus şi el două cuvinte: „Vă felicit, băieţi!…„, mi-a cerut mie să le spun să plece acasă. Vă spun cinstit că mi-am călcat pe inimă atunci! De fapt, nu mai aveam ce face. Le-am vorbit şi eu şi le-am spus: „V-aţi făcut datoria, acum mergeţi acasă, am făcut ce trebuia, s-a văzut bine, am făcut, vă felicit pe toţi!..„ Manifestaţia nu s-a terminat însă, au făcut-o bucureştenii. Au început să circule pe străzi, au intrat în sediile… Frontul Democraţiei, au intrat şi la sediul Scânteii care era pe vremea aia unde era [Palatul ziarului] Curentul, pe Domniţa Anastasia, jos, au început să arunce din birouri pe fereastră…. ăia erau bucureştenii, dezlănţuiţi!
Seara – era Sfântul Mihail şi Gavril – eram invitat la o prietenă a noastră care făcea o mică recepţie la ea acasă. Ca să vedeţi cât de inconştient eram, m-am dus acolo crezând că lucrurile sunt normale, pe la 6.30-7.00 eram acolo. Văd că vine la mine Ion Surăscu – era un ziarist care pe vremea aia avea vreo 50 de ani, a murit săracul în închisoare şi el, bun ziarist, liberal – şi-mi spune aşa: „Eşti nebun?!…„ – parcă-l văd şi acuma: era mai mic ca mine. „Da’ de ce să fiu nebun?!„ „Păi tu ştii ce se spune la radio?„ „Nu!„ „Prindeţi unde găsiţi pe Radu Câmpeanu, I.V. Săndulescu…„ şi mai era un nume. La această discuţie a asistat un ofiţer de aviaţie, tânăr de tot, care-mi spune aşa: „Domnu’ Câmpeanu, eu am maşina afară. Te scot eu din Bucureşti, acum, dacă vrei.„ La care Surăscu spune: „Dacă mai poate să iasă!„ „Uite, încercăm acuma…„ Şi am plecat într-adevăr din Bucureşti şi m-a sos la Breaza unde o mătuşă de-a mea avea o vilă. Acolo am stat până în ianuarie…”
[Interviu realizat de Mariana Conovici în 2000]
