DEUTSCHE WELLE, 11 decembrie 2017 – Că la un an de la scrutinul câştigat puterea adoptă în pas de galop legi riscând să îngroape statul de drept pe vecie nu e decât un aspect al tragediei. Celălalt, aparenta neputinţă a democraţilor. Ce-ar trebui să evite?
Impotenţa democraţilor rezidă, în mare măsură, în dezbinarea opoziţiei. Şi, nu în ultimul rând, în invidiile şi prejudecăţile care o adâncesc, amplifică şi perpetuează. Pentru că sunt atât de utile, oligarhia penală şi idioţii ei utili le-au întreţinut decenii la rând, abil, susţinuţi fiind, în acest demers stăruitor, de inşi de bună credinţă, dar prea puţin competenţi.
Împreună au întins democraţiei româneşti curse şi capcane pe care, în momentele cheie ale tranziţiei, prea puţini au reuşit să le ocolească. În spiritul anti-intelectualismului îndelung cultivat de comunism, nu puţini şi-au dat şi îşi dau cu părerea fără jenă, deşi n-au habar. Reflexele îi mână, intempestiv, spre raţionamente în cerc, cârcoteli insuficient întemeiate, dar insistente, spre calomnierea celor care chiar încearcă să-şi depăşească propriile limitări şi să se opună activ şi energic răului vizibil.
Dimpreună cu dubiile pe care le articulează în raport cu orice demers, oricât de timid ori nevinovat, al celor ce se opun făţiş demolării, de către PSD şi acoliţi, a statului de drept, rezervele, obiecţiile şi dojenile exprimate au mai toate o miză. Să documenteze propria superioritate.
Căci, ”v-am zis eu, nu-i aşa?” E virtual interminabilă lista celor care găsesc nod în papură te miri cui. De pildă, unirii fie şi doar a unei părţi a opoziţiei politice reprezentate în parlament, cu rezistenţii din stradă. Că strada, chipurile, şi-ar compromite o prezumtivă ”puritate” dacă s-ar lăsa politizată, acceptând o conducere politică. Ca şi cum ar fi vreo fecioară neîntinată, a cărei poruncă supremă nu e să lupte pentru o Românie liberă, ci să-şi apere virginitatea.
Apoi, că ”toţi” ar fi, chipurile, ”hoţi”. Că ne-am ”săturat de răul cel mai mic”. Şi că n-am putea face corp comun cu inşi care ne-au trădat. Că oamenii lui Cioloş ar fi conduşi de un nehotărât. Sau că ar fi, pasămite, ”marxişti” (ceea ce e o minciună). Că USR prea ar lupta cu alte arme decât ale parlamentarismului. (Ceea ce e o prostie: se luptă cum se poate mai eficient). În fine, că PNL e, şi a fost, aşa şi pe dincolo. (E adevărat. S-a compromis iremediabil, prin USL. Ceea ce nu face solidaritatea actualului PNL cu românii hotărâţi să reziste demontării democraţiei mai puţin necesară).
Or, nu convine defel egoismului cârtitorilor de serviciu, precum ex-preşedintele Băsescu, şi nu le dă prin cap incompetenţilor din rândul mulţimii să admită posibilitatea teoretică a oricărui progres. Şi să-şi pună câteva pragmatice întrebări de control. Întrebări de bun simţ, de altfel.
Spre exemplu, de ce oare au eşuat în ianuarie şi februarie sute de mii de manifestanţi? Şi ce şanse ar avea rezistenţa împotriva distrugerii justiţiei independente de către oligarhia mafiotă fără unirea, solidaritatea şi rezistenţa românilor şi fără o conducere politică adecvată a acestei opoziţii intra- şi extraparlamentare? Ar înţelege rapid, dacă ar vrea, că protestele-mamut au clacat din cauza lipsei unui vector politic, o absenţă indusă prin clişee şi manipulatori infiltraţi între protestatari, spre a-i încuraja să refuze să admită realităţi. Şi orice formă de pragmatism.
Că acelaşi eşec paşte şi actualele demonstraţii e de la sine înţeles. În fine, ar înţelege că, fără solidaritate şi fără asocierea activă a tuturor forţelor relevante, inclusiv a preşedintelui şi a sindicatelor, e greu să aibă şansa de a „ucide corupţia”, care într-adevăr ucide. Şi fragilizează realmente securitatea României, făcând ţara vulnerabilă în faţa tiraniilor din jur.
Orgoliul, purismul şi idealismul celor care strâmbă din nas ori de câte ori protestatarii din stradă şi oamenii politici responsabili întreprind ceea ce e esenţial să facă, în speţă să se unească dincolo de orice disensiuni din trecut, aminteşte fatal de ale autorilor celor mai negre capitole din istorie. Ca ”idealist” s-a autocalificat cu mult aplomb şi nu mai puţină mândrie Adolf Eichmann, principalul executor al Holocaustului. Nu mai puţin idealişti au fost şi alţi nazişti, fie ei criminali în masă ori simpli doctrinari. Sau comuniştii ilegalişti. Şi ei au pregătit, plini de „bunăcredinţă”, răul total.
Acest tip de ”idealism” a supravieţuit sistemelor totalitare. Şi e prezent cu toxică autoritate în oraşele #rezistente ale României. Idealismul exagerat nu e, desigur, singura inadecvare a clipei. Nu mai puţin pernicioasă e presupusa „echidistanţă” pe care unii, osândind în mod caraghios orice ”activism civic” în jurnalism, se cred siliţi a şi-o asuma.
Ca şi cum gazetăria bună ar presupune plasarea produsului ziaristului nu atât în adevăr, cât la mijloc de drum între fotoliul hoţului mincinos şi al criminalului care, spre a se disculpa, difuzează propagandă imundă şi taburetul incomod al disidentului. Ca şi cum cele mai elementare norme deontologice şi morale ar putea coexista cu echidistanţa dintre stalinism şi criticii totalitarismului bolşevic. Sau dintre antisemitismul nazist şi cărturarii refugiaţi din Reich care-l criticau.
E deci util oare ca, întru combatarea răului de pe agenda PSD, să li se recomande rezistenţilor să refuze orice dezbatere a utilităţii cooptării opoziţiei politice la proteste? Câtuşi de puţin. În schimb e înţelept să li se propună să-şi ascută memoria. Şi să refuze orice sfat rău, reclamându-le delimitări absurde sau uciderea caprei din vecini, în loc să le ceară o unire amplă şi eficientă. Ori sfetnici care s-au dovedit în repetate rânduri în trecutul apropiat sau îndepărtat alăturea cu drumul.
Susţinătorii intelectuali ai unor derapaje majore ca USL, de pildă. Care n-au vrut în ruptul capului să admită apropierea dintre propaganda USL-istă şi cea putinistă ori între oligarhia autohtonă şi cea a Rusiei, susţinând, în schimb, ceea ce s-a dovedit a fi o lovitură de stat eşuată şi pe autorul ei, un premier ”vorbind cât de cât un limbaj occidental”.
Altfel decât al preşedintelui, bilanţul PSD în anul scurs de la alegerea formaţiunii lui Liviu Dragnea în fruntea bucatelor i-a risipit partidului guvernamental orice legitimitate. E urgentă nevoie de o conducere nouă. Doar activarea şefului statului în conjuncţie cu unirea majorităţii forţelor responsabile ale societăţii o vor putea furniza./Autor Petre M. Iancu
