Ilie Lazăr – portretul unui mare român
Avocat, doctor în drept, om politic, fruntaş al Partidului Naṭional Ţărănesc, Ilie Lazăr s-a născut la 12 decembrie 1895 în satul Giuleşti, Maramureş. Familia sa – „Lăzărenii”, cum li se spunea – se trăgea din mici nobili, mulṭi dintre ei cu studii superioare, în familie existând până la el şapte generaṭii de preoṭi. Ilie şi-a făcut studiile juridice la Sighet şi Cluj şi studii economice la Viena. În Războiul cel Mare avea vârsta potrivită de a merge pe front, aşa încât a participat la eliberarea Cernăuṭiului şi Sighetului. La sfârşitul războiului a avut un rol important la înfăptuirea Unirii, la organizarea Gărzii Naṭionale şi a administraṭiei româneşti a Maramureşului. Membru al partidului Naṭional Român, apoi, după fuziune, al Partidului Naṭional Ţărănesc, Ilie Lazăr avut în perioada interbelică o frumoasă carieră juridică şi politică. A ṭinut mereu dreapta măsură, arătându-şi ostilitatea faṭă de extremele de dreapta şi de stânga. A fost parlamentar PNŢ în mai multe legislaturi şi deputat de Maramureş. Ca fruntaş al partidului, a căzut victimă atacului comuniştilor asupra elitelor, fiind unul dintre cei arestaṭi cu prilejul înscenării de la Tămădău, din vara anului 1947. Ilie Lazăr a stat 17 ani în închisorile şi lagărele de muncă de la Sighet, Râmnicu Sărat, Culmea şi Periprava, apoi cu domiciliu obligatoriu la Cluj unde s-a stins la 81 de ani. A fost un om plin de viaṭă, care şi-a respectat principiile în orice condiṭii, care şi-a onorat frumoasa educaṭie primită în familie.
Arhiva de istorie orală păstrează înregistrate amintirile fiicei sale şi mărturiile câtorva persoane care l-au cunoscut bine. Vă oferim, în transcriere şi audio, câteva dintre cele care schiṭează în linii clare şi sensibile portretul acestui mare român.
Fragmentul audio este dintr-un interviu cu maramureşeanul Gheorghe Marina, realizat de Octavian Silivestru în 1998.
Lia Lazăr Gherasim, fiica lui Ilie Lazăr
„Ce-aş putea să vă spun [despre tata este că] Iuliu Maniu îi spunea: <Ultimul nostru gascon>. A fost un om plin de suflet, care credea în idealul pe care l-a servit şi nu se dădea în lături de la nicio jertfă, de la niciun risc. A fost un luptător, acesta a fost tata. A avut mulţi duşmani, pentru că spunea ce gândea, era vehement, dar a fost omul care atunci când avea impresia că e prea dur şi face o nedreptate mergea şi cerea iertare: <Dacă te-am jignit şi dacă n-am fost drept cu tine, iartă-mă!> […] Tata a crezut în idealul pe care l-a servit. Nu a luptat niciodată pentru îmbogăţire sau pentru afirmare. A refuzat funcţii, a refuzat demnităţi. Când i s-a propus să fie ministru, i-a spus lui Iuliu Maniu: <Nu mi-a lăsat tatăl meu să fiu ministru, puneţi pe alţii, pentru care lucrul acesta însemnează ceva. Eu nu sunt făcut să stau în scaun să dau porunci, eu sunt făcut să mă bat, să cânt, să cuceresc!>
Despre viaţa lui a scris, cu ce ocazie? După ce a fost închis, în timpul dictaturii carliste, dar în condiţii [care] reflectă totuşi o epocă în care puteai cere ministrului de Interne să schimbe directorul lagărului de la Târgu-Jiu, pentru că persecută un amărât de rabin evreu. Tata a făcut-o şi lucrul s-a întâmplat! Este interesant pentru rejudecarea unei epoci…
A venit 23 august, lucrurile au luat o altă întorsătură. Toţi am crezut… pentru noi, pentru ardeleni, a însemnat foarte mult, mai ales că aveam şi familia dincolo. Ce pot să vă relatez: tatăl meu, care pe parcurs a aflat ce se întâmplă, a venit cu un camion în care era un boxer maramureşean Marina şi soldaţi, cu uniforma de sublocotenent. […] În sat la bunicii mei, după ce s-au auzit gloanţele – a fost luptă acolo! – toţi oamenii au început să strige: <Vin românii! Vin românii!…> A venit acest camion, a venit tatăl meu şi-a spus: <Oameni dragi, nu vin românii aici, vin ruşii! Ascundeţi femeile, duceţi-vă în păduri, duceţi-vă mâncare, duceţi-vă ce ştiţi să duceţi, eu am venit să le iau pe ale mele.> Mama, verişoara mea, Tica, Dragoş şi cu mine eram la bunici în vacanţa aceea, în anul ’44. […] Eu eram de 15 ani, mie nu mi s-a dat importanţă şi mama a stat acolo până la sosirea tatălui meu. Noi am crezut că vin românii!… Nu au venit românii, a venit tata. Avea şi-o mitralieră în acel camion. Când l-am întrebat: <Tată, ce facem noi?…> – noi am spart rândurile ruseşti care veneau; tata avea o hârtie pe care scria Comisar politic, ruşii când vedeau comisar politic salutau, dădeau drumul mai departe – <…şi dacă intră şi se uită?> Când apăreau ruşii, noi, femeile, ne aşezam sub banchetă. Şi tata mi-a răspuns: <În viaţă trebuie să rişti. Dacă ne-mpuşcă, ne-mpuşcă!>
Am ajuns la Gherla – a fost ceva înfiorător ce am văzut la Gherla!… Am ajuns la Cluj – a fost înfiorător! De aici, de la Cluj, am putut pe urmă să ajungem în condiţii acceptabile le Bucureşti…. Lucrurile care s-au întâmplat se cunosc. După o vreme, tatăl meu care fusese coleg de şcoală, dar nu numai coleg de şcoală, prieten de studenţie cu Petru Groza, descoperă cartea lui Petru Groza, În umbra celulei. […] Când citeşte tatăl meu cartea În umbra celulei în care într-un capitol îl face pe tata <reacţionar>, tata se apucă şi scrie aceste memorii. […] Deci, în aceste memorii tata vorbeşte despre Unire, despre originea lui ţărănească, despre familia maramureşenească care se trage din Maramureşul de dincolo de Tisa, despre strămoşii Mihali, despre neamuri – în prima parte – şi despre Unire, maramureşenii care s-au dus la Unire, lucruri foarte frumoase; vorbeşte despre ţăranul care spune, când a ajuns la Bucureşti în faţa lui Ferdinand, îi spune: <Mărite Împărate, Maramureşul este ca o frunză: dacă rupi jumătate, cealaltă jumătate se uscă!>…”
[Interviu de V. Călin şi O. Silivestru, 1994]
Gheorghe Pop, ṭăran din satul Giuleşti, Maramureş
„Eu am fost dus la Cluj şi ştiam că [Ilie Lazăr] e în Cluj, însă nu ştiam unde. Şi cum găseai, dacă nu ştiai unde?
În ce an se întâmpla asta?
În ’67…
Dar atunci ştiaţi că el ieşise din închisoare?
Da, am ştiut! Am aflat de la un consătean ce era tot în Cluj […] şi dacă am mers la Cluj, am mers eu pe la el. El mă întreabă: <Nu ai fost pe la Ilie Lazăr?> Zic: <Nu am fost, că nu ştiu unde.> Şi îmi spune el, că a ştiut adresa, deoarece era ţărănist mare înainte şi ne-a dat adresa, Cartierul Grigorescu, cu strada am uitat-o acuma, în bloc, etaj 1. […] Mă duc şi mă duc la scară – că mi-a spus şi scara – mă duc şi la numărul… mă uit pe uşă, cum sunt pe uşă numele… […] Mă duc şi apăs pe bumb [sonerie] şi deschide doamna. Pe doamnă nu o cunoşteam, era bătrână, nu o cunoşteam… <Doamnă, aici stă domnul Ilie Lazăr?> Zice: <Aicea.> Dar doamna nu s-a prea speriat de mine, mi-o fi văzut portul, o văzut portul şi o ştiut că sunt maramureşean… Şi când deschide strigă – el era în altă cameră: <Măi, Ilie, haide că ţi-a venit un maramureşean!> Eram în costum [popular], cum îl purtăm noi. Mă duc, dau mâna cu el şi îi spun cine sunt, mă sărută şi [zice]: <Eu, cu bunicul tău…> şi câte mai spunea el şi ne aşezăm la masă, pe urmă povestim.
Şi ce a povestit?
<Auzi, nepoate George, am stat 17 ani la Canal, în închisoare, pentru Sfânta Dreptate!> Şi de fapt aşa a şi fost. Ei nu o fost… cum le ziceam noi, <Lăzărenii>, Lazăr Ilie şi Vasile, ei nu o fost ca alţii, să-şi facă averi şi vile… ei tot o făcut pentru popor, pentru popor!”
[Intterviu de Silvia Iliescu, 1997]
Harry Maiorovici, compozitor, născut la Sighetul Marmaṭiei
„Într-o zi… eu eram foarte bun prieten cu alt maramureşean, care era Gheorghe Dăncuş, care a fost directorul Muzeului Etnografic din Cluj. […] Şi îmi dă un telefon, zice: <Harry> – sau Herşi, din copilărie; zice, <vii în oraş…> Treceam [uneori] pe la el, beam o cafea, o ţuică, discutam despre ţăranii noştri din Maramureş. Zice: <Te rog frumos să vii astăzi la noi şi dacă se poate cât mai repede!> Şi vin.
Şi când intru la el, ce-mi văd ochii?! Pe Ilie Lazăr! Slăbit… atunci ieşise din spital – slăbit! Şi-mi vine să plâng… M-am dus la el, l-am îmbrăţişat. Zice: <Tu eşti, Herşi?> Zic: <Daţi-mi voie…> <Ce daţi-mi voie? Servus, mă!> <Dacă ziceţi dumneavoastră…>, zic <veniţi la mine acasă.> Soţia mea ştia tot despre el, povesteam, ştia. Vine la mine acasă [şi am cântat amândoi], eu la pian… că atunci nu aveam noi casetofoane şi astea nu ştiu ce, dar pe o bandă de un tip foarte vechi de casetofon pe care îl aveam eu acolo… […] eu cântam la pian. <Hai, da…>, cânta el. Şi după aceea a cântat la noi la masă, mă rog…
În ce an era asta?
1963… De ce, pentru că în 1967 [1976] a murit şi până în 1967 i-am rezolvat să primească de la [rabinul Moses] Rosen ajutor de-acesta, un fel de pensie dată de evrei. Rosen i-a dat acestui mare om al istoriei 400 de lei! M-am dus la Rosen şi i-am povestit… M-am dus la [Ilie Lazăr] acasă şi când am văzut cum stă – mai trăia soţia lui – ca la cazarmă, un pat suprapus, sus era el şi jos dormea soţia şi am văzut ce necaz trăieşte acest om şi mare român şi mare suflet, am spus în sinea mea: <Eu fac ceva…> şi nu am spus ce şi cum. Lui nu i-am spus nimic, am spus doar: <Revin…> Şi mi-a povestit că el a fost la un moment dat jurist la fabrica aia a baronului Neuman, la Arad, era o fabrică de ţesături…”
[Interviu de I. Niṭescu şi V. Călin, 1997]
